Bucureşti, Bucureşti

1. fullinfo.ro
2. orase
3. Bucureşti, Bucureşti

Bucureşti este capitala României şi, în acelaşi timp, cel mai populat oraş şi cel mai important centru industrial şi comercial al ţării. Populaţia de 1.883.425 de locuitori (2011) face ca Bucureştiul să fie al zecelea oraş ca populaţie din Uniunea Europeană. Conform unor estimări ale unor specialişti, Bucureştiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar în următorii cinci ani, acest număr va depăşi patru milioane. La acestea se adaugă faptul că localităţile din preajma oraşului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populaţie de aproximativ 430.000 de locuitori.

Prima menţiune a localităţii apare în 1459. În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit schimbări continue, devenind centrul scenei artistice, culturale şi mass-media româneşti. Arhitectura elegantă şi atmosfera sa urbană i-au adus în Belle Époque supranumele de „Micul Paris”. Deşi clădirile şi cartierele din centrul istoric au fost deteriorate sau distruse de război, cutremure, şi programul lui Nicolae Ceauşescu de sistematizare, multe au supravieţuit. În ultimii ani, oraşul a cunoscut un boom economic şi cultural.

Conform datelor preliminare din recensământul 2011, 1.677.985 de locuitori trăiesc în limitele oraşului, mai puţini faţă de cifra înregistrată la recensământul din 2002. Mediul urban se extinde dincolo de limitele Bucureştiului, cu o populaţie de 1,93 milioane de locuitori. Prin adăugarea oraşelor satelit din jurul zonei urbane, zona metropolitană a Bucureştiului propusă ar avea o populaţie de 2,2 milioane de locuitori. Conform Eurostat, Bucureştiul are o zonă mai mare urbană de 2.151.880 rezidenţi. Potrivit datelor neoficiale, populaţia este de peste 3 milioane de locuitori. Bucureşti este cel mai mare oraş din România, şi al 10-lea în Uniunea Europeană în funcţie de populaţia din limitele oraşului.

Din punct de vedere economic, Bucureşti este oraşul cel mai prosper din România, şi este unul dintre principalele centre industriale şi noduri de transport din Europa de Est. Oraşul are facilităţi pentru convenţii, instituţii de învăţământ, zone culturale, centre comerciale, şi zone de agrement.

Oraşul este administrat de Primăria Municipiului Bucureşti, şi are acelaşi nivel administrativ ca şi judeţele, fiind împărţit în şase sectoare.

Etimologie

La jumătatea secolului al XVII-lea călătorul oriental Evliya Çelebi nota în memoriile sale că numele reşedinţei de scaun a Țării Româneşti se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris - Bucureşti. În 1781 istoricul elveţian Franz Josef Sulzer considera că numele vine de la "bucuria, bucuros, a bucura”.

Trei decenii mai tarziu, într-o carte tipărită la Viena, se consemna că denumirea se trage de la pădurile de fag ce se numesc "Bukovie".

Istoricul Adrian Majuru aminteşte că în limba albaneză „bukureshti” înseamnă „frumos este”. Prima menţiune scrisă despre Bucur ca întemeietor, figurează în însemnările consulului Angliei la Bucureşti, Wilkinson, publicate în 1820 la Londra.

Prin etimologie populară domnitorii fanarioţi au tradus toponimul prin Hilariopolis, ceea ce, în limba greacă, înseamnă „Oraşul Veseliei”.

Geografie

Bucureştiul se află în sud-estul României, între Ploieşti la nord şi Giurgiu la sud. Oraşul se află în Câmpia Vlăsiei, care face parte din Câmpia Română. La est se află Bărăganul, în partea de vest Câmpia Găvanu Burdea, iar la sud este delimitat de Câmpia Burnazului.

Câmpia Bucureştiului, subunitate a Câmpiei Vlăsiei, se extinde în N-E şi E până la Valea Pasărea, în S-E şi S până la Câmpul Câlnăului şi Lunca Argeş-Sabar, în S-V tot până la Lunca Argeş-Sabar, iar în N-V până la Câmpia Titu. S-a format prin retragerea treptată a lacului cuaternar, ca urmare a mişcării de înălţare a Carpaţilor şi Subcarpaţilor şi a intenselor aluvionări. În Pleistocenul superior aluviunile au fost acoperite cu loess şi depozite loessoide, iar la începutul Holocenului depresiunea era complet exondată. În acest timp râurile îşi prelungesc cursurile şi îşi intensifică eroziunea liniară în pătura groasă de loess, fragmentând astfel câmpia.

Câmpia Bucureştiului are altitudini cuprinse între 100–115 m, în partea nord-vestică, şi 50–60 m, în cea sud-estică, în lunca Dâmboviţei. Oraşul propriu-zis se desfăşoară între 58 m şi 90 m altitudine. Peste 50% din suprafaţa sa se încadrează în intervalul hipsometric de 80–100 m, iar pantele nu depăşesc valoarea de 2o. Fragmentarea este mai accentuată în jumătatea estică, unde se ajunge la 1-1,5 km/km2.

Bucureştiul se află situat pe malurile râului Dâmboviţa, ce se varsă în Argeş, afluent al Dunării. Mai multe lacuri se întind de-a lungul râului Colentina, în perimetrul oraşului, precum Lacul Herăstrău, Lacul Floreasca, Lacul Tei sau Lacul Colentina. Și în centrul oraşului există un lac, în Parcul Cişmigiu. Acest lac, fostă baltă în vechiul oraş medieval, este înconjurat de Grădina Cişmigiu, inaugurată în 1847 după planurile arhitectului german Carl F. W. Meyer. Pe lângă Cişmigiu în Bucureşti mai există şi alte parcuri mari: Parcul Herăstrău (cu Muzeul Satului) şi Grădina Botanică (cea mai mare din România şi care cuprinde peste 10.000 de specii de plante inclusiv exotice), Parcul Tineretului, Parcul Alexandru Ioan Cuza (cunoscut şi ca Parcul Titan sau Parcul IOR), precum şi multe parcuri mai mici şi spaţii verzi amenajate de primăriile de sector. De remarcat este prezenţa nenumăraţilor maidanezi în parcurile şi pe străzile capitalei.

Clima în capitală este specifică României, respectiv temperat-continentală. Sunt specifice patru anotimpuri, iarnă, primăvară, vară şi toamnă. Iernile în Bucureşti sunt destul de blânde cu puţine zăpezi şi temperaturi relativ ridicate, în timp ce în ultimii ani verile sunt foarte calde, chiar caniculare (cu temperaturi foarte ridicate de pâna la 35 grade Celsius) şi cu puţine precipitaţii. Aceasta face ca diferenţele de temperatură iarnă - vară să fie de până la 50 de grade.

Istorie

Legenda spune că Bucureştiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, Bucureşti a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Pe malurile Dâmboviţei şi ale Colentinei este atestată cultura paleolitică şi neolitică. Până în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunităţi în zonele Dudeşti, Lacul Tei şi Bucureştii-Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului şi până în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, dealul Mihai Vodă, Popeşti-Leordeni şi Popeşti-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuinţe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sunt atestate în secolele III - XIII, până în Evul Mediu.

Aşezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Țepeş, domn al Țării Româneşti, prin care se întăreşte o moşie unor boieri. Cetatea Dâmboviţei, cum mai apare în primii ani oraşul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgşor la Giurgiu, în ultima aşezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureştiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reşedinţă domnească. În anii 1558 - 1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaş de cult din oraş păstrat în forma sa iniţială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureştiul devine capitala Țării Româneşti, din ordin turcesc, pentru a avea o capitala in zona de campie si aproape de Dunare, mai usor de controlat in comparatie cu Targoviste. Din acel moment se si trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se înfiinţează prima instituţie de învăţământ superior, Academia Domnească (1694) şi este construit Palatul Mogoşoaiei (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704, ia fiinţă la iniţiativa spătarului Mihai Cantacuzino Spitalul Colţea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu şi un cutremur şi reconstruit în 1888.

În scurt timp, Bucureştiul se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creşterea numărului meşteşugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pânzarilor, şalvaragiilor, zăbunarilor ş.a). Odată cu acestea continuă modernizarea oraşului. Sunt create primele manufacturi şi cişmele publice, iar populaţia se măreşte continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiatul din 1798 indica 30.030 de locuitori, în timp ce cel din 1831 număra 10.000 de case şi 60.587 de locuitori).

Încet-încet apar o serie de instituţii de interes (Teatrul Naţional, Grădina Cişmigiu, Cimitirul Șerban Vodă, Societatea Academică din Bucureşti, Societatea Filarmonică din Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Gara de Nord, Grand Hôtel du Boulevard, Ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică din Bucureşti, Ateneul Român, Banca Naţională, cinematografe) şi inovaţii în materie de tehnologie şi cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Municipiul Bucureşti a fost până la instaurarea regimului comunist în România reşedinţa judeţului Ilfov (interbelic). În aceea perioadă era denumit "Micul Paris" datorită asemănării cu capitala franceză, dar şi-a pierdut farmecul în perioada comunismului. În ultimul timp dezvoltarea imobiliară a stârnit ingrijorare cu privire la soarta clădirilor de interes istoric din oraş, în special a acelora din centrul istoric.

Populaţie

Componenţa etnică a municipiului Bucureşti

Componenţa confesională a municipiului Bucureşti

Conform recensământului efectuat în 2011, populaţia municipiului Bucureşti se ridică la 1.883.425 de locuitori, în scădere faţă de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 1.926.334 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (85,95%), cu o minoritate de romi (1,27%). Pentru 11,68% din populaţie, apartenenţa etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocşi (84,31%), cu o minoritate de romano-catolici (1,17%). Pentru 11,8% din populaţie, nu este cunoscută apartenenţa confesională.

Notă: În cazul persoanelor numărate drept "sârbi" este vorba în general de bulgari. La recensământul din 1930 lipovenii au fost incluşi la categoria "alţii" (la recensămintele ulterioare au fost incluşi ruşilor), iar cehii au fost incluşi slovacilor. La recensământul din 2002 au fost număraţi 21 ceangăi care au fost incluşi la categoria "alţii".

În anul 2002, structura confesională era: 1.850.414 ortodocşi (96,05%), 23.450 romano-catolici (1,21%), 9.488 musulmani (0,49%), 7.558 greco-catolici (0,39%), 5.452 penticostali, 4.381 adventişti ş.a. De asemenea 1068 persoane s-au declarat fără religie şi 2.590 atei.

Catedrala greco-catolică Sf. Vasile cel Mare

Catedrala Patriarhală

Catedrala romano-catolică Sf. Iosif

Moscheea ar-Rahman

Cea mai numeroasă comunitate minoritară in Bucureşti la recensământul din 2002 a fost comunitatea ţigănească (27.322 persoane, adică 1,4% din populaţie). În cursul anilor '90 mulţi ţigani au emigrat în Occident sau s-au întors în localităţile din provincie din care emigraseră în anii 1970-1989. La recensământul din 1992 au fost număraţi 32.984 ţigani (adică 1,6% din populaţie).

Cea mai numeroasă comunitate minoritară din Bucureşti era odinioară cea evreiască. În 1930 trăiau în Bucureşti 69.885 de evrei, reprezentând 10,93% din populaţia oraşului. Evenimentele celui de-al doilea război mondial şi apoi emigrarea în Israel au dus la scăderea masivă a populaţiei evreieşti din Bucureşti. Pe locul cartierului evreiesc se află astăzi Unirea Shopping Center şi zona adiacentă. În Bucureşti funcţionează în continuare un teatru evreiesc de stat. Continuă să existe mai multe sinagogi şi cimitire evreieşti (unul dintre cimitirele evreieşti este sefard). În 1992 au fost număraţi 3.883 evrei, iar în 2002 2.473 evrei.

Numeroşi reformaţi maghiari s-au stabilit la Bucureşti la începutul secolului al XVIII-lea, după înfrângerea revoltei curuţilor. Este plauzibil faptul că satul Berceni din sudul oraşului să fi fost numit după tabăra soldaţilor curuţi de sub comanda generalului Miklós Bercsényi. Un nou val de refugiaţi maghiari a venit la Bucureşti după înfrângerea revoluţiei maghiare de la 1848 de către austrieci. Unul din cei mai proeminenţi reprezentanţi ai maghiarilor bucureşteni de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost József Sándor, primul traducător al lui Mihai Eminescu, încă în timpul vieţii poetului.

Conform datelor recensământului din 1930, în acel an trăiau în Bucureşti 24.052 maghiari, reprezentând 3,76% din populaţia municipiului. Era vorba îndeosebi de secui din judeţele Trei Scaune (azi judeţul Covasna), Odorhei şi Ciuc (azi judeţul Harghita).

Comparativ, în anul 1992 trăiau 8.585 maghiari, reprezentând 0,36% din totalul populaţiei oraşului, iar în 2002 5.834 maghiari (0,3%). În Bucureşti funcţionează Liceul Teoretic Ady Endre cu limba de predare maghiară. Casa Petőfi e centrul cultural al comunităţii, unde funcţionează şi biblioteca. În Bucureşti apare publicaţia lunară Bukaresti Közlöny. Biserica Reformată (calvină) din Bucureşti oferă liturghii în limba maghiară. Printre bucureştencele de origine maghiară se numără Vera Renczi, Daniela Gyorfi şi Eva Kiss.

Comunitatea germană datează încă din secolul XVIII, fiind compusă preponderent din negustori saşi. Din acest secol datează şi prima menţiune a unei biserici luterane din lemn. În preajma Primului Război Mondial proporţia germanilor atingea 8%, fiind vorba nu numai de saşi, ci şi de prusieni şi austrieci. În Bucureşti funcţionează Colegiul Goethe (fostul "Liceu Teoretic Hermann Oberth") cu limba de predare germană. De asemenea continuă să existe biserica luterană (evanghelică) cu limba de liturghie germană. La recensământul din 1977 populaţia germană era alcătuită din aproape 8.000 persoane. În 1992 au fost număraţi 4.391 germani, iar în 2002 doar 2.358 germani.

Denumirea renumitei străzi Lipscani provine de la negustorii din oraşul german Lipsca (Leipzig).

O comunitate cu vechi tradiţii culturale şi economice în Bucureşti este cea armeană. În anul 1930 trăiau în Bucureşti 4.748 de armeni, reprezentând 0,74% din populaţia municipiului. La recensământul din 1992 au fost număraţi 909, iar în 2002 doar 815 armeni în Bucureşi. Locuri precum Strada Armenească amintesc de prezenţa armenilor în oraş. Există o biserică şi un cimitir armenesc în Bucureşti.

O altă comunitate cu vechi tradiţii în Bucureşti este cea grecească. Aceasta datează încă din timpul perioadei fanariote (1715-1821). În 1930 trăiau în Bucureşti 4.293 de greci, reprezentând 0,67% din totalul populaţiei oraşului.

Prezenţa unei populaţii bulgăreşti în Bucureşti are o vechime de mai multe secole, existând încă din sec. XVII-lea, când nişte călugări catolici franciscani bulgari ridicaseră pe locul actualei biserici Bărăţia o biserică din lemn. Majoritatea bulgarilor din Bucureşti sunt ortodocşi, fiind reuniţi din 1954 până în aprilie 2009 în biserica ortodoxă bulgărească „Sf. prooroc Ilie” (actualmente „Sf. Ilie–Hanul Colţei”, preluată de Biserica Ortodoxă Română, prin Arhiepiscopia Bucureştilor – protopopiatul III Capitală). Preluarea acestei biserici este considerată abuzivă de comunitatea bulgărească şi de Biserica Ortodoxă Bulgară , pe când Biserica Ortodoxă Română priveşte acest gest ca fiind legitim. De asemenea, se întâlnesc şi bulgari catolici, reprezentaţi de Biserica Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Motivele pentru care bulgarii au sosit în Bucureşti sunt diverse: fie politice (se refugiau din cale orpeliştii otomane înainte de 1878), fie socio-ecomonice (pentru a avea un trai mai bun—mai ales în prima jumătate a sec. XX). Autorităţile comuniste au închis Liceul bulgăresc, însă în toamna anului 1999, la Bucureşti a fost redeschisă, in paralel cu Liceul român din Sofia, vechea Școala bulgară cu 3 clase şi un număr de 84 de elevi, cu predare în limba bulgară. Unele cartiere din Bucureşti continuă să aibă o populaţie numeroasă de bulgari: Giuleşti-Sârbi, Dudeşti-Cioplea (în bună parte catolici). Bulgari trăiesc şi în cartiere din unele sate aflate în preajma Capitalei (în Brăneşti, Bragadiru, Glina, Dobroeşti, Pantelimon, Colentina, Chiajna, Roşu sau bulgari catolici pavlicheni în Popeşti-Leordeni).

În Bucureşti trăieşte de asemenea o populaţie poloneză, aproape la fel de semnificativă ca şi cea din Bucovina. Polonezii au sosit în special înaintea Primului Război Mondial, dar şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial - în ambele cazuri ca refugiaţi care au hotărât să se stabilească aici. În cadrul emigraţiei polone, un rol însemnat a jucat Uniunea Emigraţiei Polone (1866-1871), care a avut o filială şi la Bucureşti. Într-o proporţie semnificativă polonezii bucureşteni sunt intelectuali, iar unii dintre ei au fost primari ai Bucureştiului: Lucian Skupiewski în perioada februarie 1923 - aprilie 1923 şi Victor Dombrovski, fost general de armată român, chiar în două rânduri, în intervalul septembrie 1938 - septembrie 1940 şi în perioada august 1944 - iunie 1948.

Strada Polonă este numită după această comunitate. Azi mai trăiesc în Bucureşti câteva sute de polonezi, însă în anul 1890 numărul acestora se ridica la aproximativ 3.000 de persoane (aprox. 1,5% din populaţia oraşului).

Bucureşti este centrul comunităţii albaneze din România. Comunitatea albaneză bucureşteană a început să se formeze în prima jumătate a secolului XIX, când capitala Țării Româneşti a devenit un centru al iniţiativelor culturale ale unor intelectuali precum Dora d'Istria, Naim Frashëri, Jani Vreto şi Naum Veqilharxhi (autorul primului abecedar albanez, tipărit la Bucureşti în 1844). Aleksander Stavre Drenova a conceput versurile imnului naţional albanez Hymni i Flamurit pe vremea când locuia în Bucureşti. Cei mai mulţi dintre aceşti intelectuali se refugiaseră în România din calea opreliştei otomane. În 1920 trăiau în Bucureşti aproape 20.000 de albanezi. Azi mai trăiesc doar câteva sute de albanezi în Bucureşti. Majoritatea albanezilor bucureşteni sunt creştini ortodocşi, dar există într-un număr mai mic şi albanezi musulmani.

Comunitatea musulmană din Bucureşti este formată atât din imigranţi, cât şi din populaţie autohtonă, ai cărei urmaşi au sosit de-a lungul timpului. Centrul vieţii spirituale a musulmanilor bucureşteni a fost, de la începutul secolului al XX-lea, geamia Bucureşti, construită în parcul Carol I şi mutată în timpul regimului comunist în zona pieţei Eroii Revoluţiei. Prima moschee din oraş construită după căderea regimului comunist este Ar Rahman, aflată pe strada Munţii Gurghiului din cartierul Crângaşi, aceasta a fost inaugurată în 1995, iar construcţia a fost terminată în 2002. De atunci s-au construit mai multe moschei.

Economie şi infrastructură

Bucureştiul este cel mai mare centru economic al României. În anul 2010 capitala a realizat aproximativ 22,7% din Produsul Intern Brut al României şi împreună cu judeţul Ilfov 25,3% conform datelor instituţiilor de specialitate, iar PIB/locuitor cu 240% mai ridicat decat media naţională. În Bucureşti se regăseşte cea mai mare parte dintre ramurile economice specifice României excluzând agricultura. Începând cu domeniul serviciilor şi terminând cu construcţiile. Întreprinderile constructoare de maşini (utilaj greu, utilaj siderurgic, petrolier, maşini şi utilaje agricole, locomotive, vagoane, avioane şi elicoptere, autobuze). Industrie electrotehnică, electronică, mecanică fină, optică. Întreprinderi chimice, de materiale de construcţie, de prelucrare a lemnului. Bucureştiul este un important nod feroviar, rutier şi aerian.

Transport

Bucureştiul este principalul nod feroviar (nouă magistrale şi o cale ferată de centură de 74 km) şi rutier (şapte magistrale, numeroase autogări) al ţării; tot aici se află aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) şi „Bucureşti-Otopeni” (inaugurat în 1970, pentru traficul internaţional). Metroul bucureştean are 3 linii magistrale, construite între 1974 şi 1989, însumând circa 60 km lungime.

Sistemul de transport public din Bucureşti este cel mai mare din România. Este compus din sistemul de metrou de 77 km operat de către Metrorex şi reţeaua transportului de suprafaţă — autobuze (114 linii), troleibuze (15 de linii) şi tramvaie (24 de linii) — operată de către RATB. Adiţional, există şi microbuze private care fac legătura cu comunele învecinate. Există şi companii de taxi (10.000 de taxiuri licenţiate).

În Bucureşti există în prezent două aeroporturi funcţionale: Aeroportul Internaţional Henri Coandă (iniţial „Otopeni”) şi Aeroportul Internaţional Aurel Vlaicu (iniţial „Băneasa”). Henri Coandă este cel mai mare aeroport al României deservind cinci milioane de pasageri în 2007 şi fiind centrul principal pentru operatorul naţional TAROM. De acolo pleacă şi sosesc zilnic zboruri din alte oraşe din România precum şi numeroase alte aeroporturi din Europa, America de Nord, Asia şi Africa. Aurel Vlaicu este folosit de către companiile aeriene low-cost şi pentru a deservi avioanele charter.

Prin Gara de Nord trec zilnic 283 trenuri ale operatorului de stat CFR Călători şi 2 ale operatorului privat Regiotrans. De asemenea există şi alte gări: Basarab, Băneasa, Obor / Est, Progresul, Titan Sud. Din oraş pornesc 5 magistrale feroviare: 300 (Bucureşti-Oradea), 500 (Bucureşti-Bacău-Suceava-Vereşti), 700 (Bucureşti—Brăila-Galaţi), 800 (Bucureşti-Constanţa), 900 (Bucureşti-Drobeta-Turnu Severin-Timişoara-Jimbolia) şi 3 linii secundare interoperabile: 901 (Bucureşti-Piteşti-Craiova), 902 (Bucureşti-Giurgiu) şi 903 (Bucureşti-Olteniţa).

Elementul de bază al reţelei străzilor urbane din Bucureşti sunt bulevardele de mare circulaţie, care pleacă din centrul urban la suburbii. Axele principale (nord-sud, est-vest, nord-vest-sud-est) şi două inele (interior şi exterior) contribuie la reducerea aglomeraţiei din trafic. Străzile în municipiu sunt de obicei înţesate în timpul orelor de vârf din cauza creşterii numărului maşinilor în anii recenţi. În fiecare zi, peste un milion de vehicule circulă în interiorul oraşului. Aceasta a rezultat în apariţia gropilor, care acum sunt considerate ca fiind cea mai mare problemă de infrastructură a Bucureştiului.

Bucureşti este principalul nod al reţelei drumurilor naţionale române, fiind punctul de începere pentru trei autostrăzi (A1 spre Piteşti şi A2 spre Constanţa, A3 spre Ploiesti) şi nouă drumuri naţionale (DN1 spre Oradea, DN1A spre Braşov, DN2 spre Suceava, DN3 spre Călăraşi, DN4 spre Olteniţa, DN5 spre Giurgiu, DN6 spre Timişoara şi Cenad, DN7 spre Nădlac şi DN71 spre Sinaia).

În ciuda faptului că se situează pe malurile râului Dâmboviţa, fiindcă acest râu nu este navigabil, Bucureşti nu a funcţionat niciodată ca port, rolul acesta fiind rezervat pentru alte oraşe, precum Giurgiu şi Olteniţa, aceste oraşe fiind amplasate la distanţe mici: 65, respectiv 62 kilometri. În anul 2010, mai mulţi politicieni au reluat ideea continuării construcţiilor la Canalul Dunăre-Bucureşti de lungime de 73 km, care va lega oraşul cu Dunărea,prin canalizarea râurilor Dâmboviţa şi Argeş. Potrivit primarului Capitalei de atunci, Sorin Oprescu, canalul este finalizat în proporţie de 65%. Totodată, ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea, declara, în iunie 2010, că intenţionează să includă proiectul în Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării. Se aşteaptă ca acest canal să devină o componentă importantă a infrastructurii de transport orăşeneşti.

Instituţii, monumente şi obiective turistice

În Bucureşti îşi au sediul Parlamentul (Palatul Parlamentului sau Casa Poporului), Guvernul şi Preşedinţia României. De asemenea, îşi au sediul numeroase instituţii de cultură, precum sunt: Academia Română (fondată în 1866), peste 60 de institute de cercetare, Universitatea, Institutul Politehnic, Institutul de Medicină, alte numeroase institute de învăţământ superior, mari biblioteci (Biblioteca Academiei, fondată în 1867, circa 8 milioane volume; Biblioteca Naţională, fondată în 1955, 7 milioane volume; Biblioteca Centrală Universitară, fondată în 1896, 2 milioane volume, incendiată în timpul Revoluţiei din 1989), ş.a.m.d.

Parcurile mai importante din oraş sunt Parcul Herăstrău (187 he), Parcul Cişmigiu (13 he), inaugurat în anul 1860, Parcul Tineretului (200 he) şi Parcul Carol (36 he), inaugurat în 1906.

Substanţa medievală a Bucureştiului a fost de-a lungul timpului grav afectată de distrugeri şi incendii. În plus, oraşul a pierdut în mod tragic o serie de monumente, mai ales biserici, şi în decursul campaniei de "urbanism" iniţiate în secolul trecut de Nicolae Ceauşescu. Din nucleul oraşului medieval de pe malurile Dâmboviţei s-au păstrat vestigiile Curţii Vechi (sec. XV - XVI) cu Biserica Domnească Buna Vestire, care datează probabil din vremea lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Biserica are un plan triconc, naosul ei este evidenţiat printr-o turlă. Faţada trădează unele influenţe moldoveneşti, dar zidăria formată din asize de cărămidă alternând cu porţiuni acoperite de mortar, imitând piatra făţuită, aparţine deja formelor tipice arhitecturii Țării Româneşti. Portalul vestic cu decoruri în stil baroc brâncovenesc a fost aşezat mai târziu, în 1715, în timpul scurtei domnii a lui Ștefan Cantacuzino. În proscomidiar s-au păstrat picturi murale din vremea edificării şi din 1714/15, iar restul bisericii adăposteşte picturi murale ale artiştilor academişti Constantin Lecca şi Mişu Popp, din 1852. Turla a fost înlocuită în 1914.

Mănăstirea Radu Vodă (Sfânta Troiţă) a fost ridicată pe vremea lui Alexandru II Mircea (1568-1577), dar a fost distrusă deja în 1595 de Sinan Paşa, pentru a fi în secolul al XVII-lea reconstruită şi fortificată de către Radu Mihnea (1613-1620) şi Alexandru Coconul (1623-1627). Atât elementele tradiţionale (planul triconc, turla pe naos), cât şi pronaosul supralărgit, încununat de trei turle, sunt influenţate de formele bisericii mănăstirii din Curtea de Argeş. Decorul faţadelor este format din două registre de arcaturi din ciubuce, despărţite de un brâu median.

Din ansamblul Mănăstirii Mihai Vodă, ctitoria marelui domnitor (1589-1591), s-a păstrat doar biserica de plan triconc tip Vodiţa II, care reprezintă prin pastoforiile supralărgite, cele două turle pe proscomidie şi pe diaconicon şi prin împodobirea faţadelor de cărămidă cu două registre de arcade oarbe o capodoperă a arhitecturii munteneşti. Construcţia a fost, împreună cu turnul-clopotniţă din secolele XVI-XVIII, translată din fosta incintă monastică în 1986. Clădirea mănăstirii, care adăpostise până atunci Arhivele Statului, a fost distrusă.

Din secolul al XVI-lea datează şi biserica mănăstirii Mărcuţa (1586-1587), o ctitorie pe plan triconc cu turlă pe naos a marelui vistier Dan. În 1733 biserica a fost reînnoită şi împodobită cu picturi murale, iar din 1945 până în 1957 ea a fost restaurată. Alte importante mărturii ale secolului al XVI-lea, Biserica Alba-Postăvari şi biserica Spirea Veche, au fost distruse în primăvara lui 1984.

În epoca lui Matei Basarab a fost rezidită Mănăstirea Plumbuita (1647) după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Din Casa Domnească construită atunci s-a păstrat doar o latură interioară a curţii. Biserica de plan triconc fusese ridicată pe vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), dar suferise în 1595 mari distrugeri.

Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel Nou, ridicată sub domnia lui Constantin Șerban Basarab (1654-1658), dezvoltă modelul dat de biserica episcopală din Curtea de Argeş, folosind proporţii mai masive, mai ales în cazul unui monumental pridvor vestic. Interiorul bisericii a căpătat în secolul al XIX-lea un caracter unitar, prin înlăturarea zidului care despărţea pronaosul de naos şi prin împodobirea cu un ansamblu de pictură murală în 1830. Deasupra uşii spre pronaos s-au păstrat imaginile ctitorilor din 1669. După mutarea mitropoliei de la Târgovişte la Bucureşti în 1668, ea a devenit Catedrală Mitropolitană, şi în 1925, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie, Catedrala Patriarhală. În apropierea acestei biserici se află ansamblul reşedinţei mitropolitane, dispus în pantă pe Dealul Viilor. În incinta acestui complex s-au păstrat unele construcţii din 1698, aparţinând fostei mănăstiri, printre care se numără poarta principală a edificiului, un paraclis cu galerie şi treptele care duc spre portal. Acestea au fost reînnoite în 1723.

Mănăstirea Cotroceni din 1679 a fost complet demolată în 1985. Ea adăpostea mormântul lui Șerban Cantacuzino, biserica ei se distingea prin proporţiile armonioase şi printr-o tâmplă bogat ornamentată. Tot o ctitorie a domnitorului Șerban Cantacuzino este şi Biserica Doamnei (1683), care conţine un ansamblu de pictură murală executat de zugravii Constantinos şi Ioan.

Unul din monumentele importante ale stilului brâncovenesc este biserica Mănăstirea Antim (1713-1715), o ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanu. Perioada clasică a stilului este reprezentată aici de o ornamentică bogată, caracterizată de motive florale, de un pridvor monumental purtat de coloane şi de un fronton semicircular care denotă influenţa barocului italian. Notabile sunt de asemenea porticele mănăstirii, cu coloane de piatră în torsadă, şi bucătăriile ei cu bolţi etajate pe trompe. Aripile de nord şi de est ale edificiului monastic au fost demolate în 1984. În epoca brâncovenească este întemeiat de spătarul Mihai Cantacuzino şi Spitalul Colţea (1702), prima instituţie spitalicească din Țara Românească. Alte monumente ale stilului brâncovenesc clasic sunt: Biserica Fundenii Doamnei (1699), Palatul Mogoşoaia (1702) şi Biserica Colţea (1695-1702), din ansamblul căreia s-a păstrat paraclisul din 1701-1702, ancadramentul cu decor dens al uşii spre pronaos precum şi canaturile din lemn ale acestei uşi. Picturile din paraclis aparţin lui Gheorghe Tătărescu. O fază târzie a stilului brâncovenesc era reprezentată de Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722), o ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat distrusă în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Lăcaşul monastic avea o ornamentică deosebit de bogată şi era considerat drept o sinteză a arhitecturii sacrale tradiţional româneşti. Alte monumente ale acestei epoci sunt Biserica Kreţulescu (1722) şi Biserica Stavropoleos (1724-1730), cu un pridvor bogat ornamentat. Aşa-numita Biserică a lui Bucur Ciobanul, Biserica Bolniţei Mănăstirii Radu Vodă, este, în pofida numelui care sugerează o ctitorie legendară, tot o construcţie graţioasă din secolul al XVIII-lea. Din vremea lui Constantin Brâncoveanu datează şi viitoarea Cale a Victoriei, stradă numită iniţial Podul Mogoşoaiei, deoarece făcea legătura între reşedinţa domnească de la poalele dealului Mitropoliei şi palatul de la Mogoşoaia.

Secolele XVIII şi XIX constituie pentru arhitectura Bucureştiului perioada unei mari înfloriri. După o perioadă de tranziţie, reprezentată prin bisericile Sf. Elefterie (1743), Olari (1758) continuă parţial formele tradiţionale ale epocii brâncoveneşti, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica Tei, 1822) sau neogotic (Casa Suţu din 1830, Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852-1858). Din punct de vedere urbanistic Bucureştiul a cunoscut sub domnitorii fanarioţi, deci până în 1821, şi o puternică influenţă orientală, evidentă mai ales în amenajarea pieţelor după modelul constantinopolitan, a aşa-numitelor maidane, şi în arhitectura caselor particulare şi a celebrelor hanuri. Reprezentativ pentru aceste influenţe este Hanul lui Manuc, construit în 1808 de către un negustor armean. Influenţa Parisului, a metropolei europene îndrăgite de români, şi a şcolii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu desăvârşirea Palatului Știrbey de către arhitectul francez Michel Sanjouand, în 1835. Lui Sanjouand i se datorează şi planul paraclisului Palatului Știrbey cu un pridvor susţinut de coloane dorice, precum şi primele încercări de a dirija evoluţia oraşului conform unui plan urbanistic. Caracterul neoclasicist al palatului Știrbey este respectat şi de modificările efectuate în 1881, după proiectul arhitectului austriac J. Hartman. Acestor modificări li se datorează faţada împodobită de cariatide şi aripile laterale supraînălţate.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea planul oraşului căpătă treptat, şi datorită proiectelor urbanistice iniţiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ prin formarea unui centru circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale pentru instituţiile din administraţie şi cultură, precum şi prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Astfel, parcul central al Bucureştiului, Cişmigiul, ia fiinţă la mijlocul secolului, după proiectele arhitectului peisagist german Wilhelm Meyer. Acesta va contribui şi la continuarea Șoselei Kiseleff, care prelungea Calea Victoriei spre nord încă din 1832. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus şi la demolarea unor biserici, mănăstiri şi hanuri medievale, precum şi la impunerea cu orice preţ a canonului francez în restaurare şi reconstrucţie. Clădirile "micului Paris" au schimbat aspectul vechiului oraş, din care s-au păstrat mai ales spaţiile subterane greu de recuperat datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroşi arhitecţi francezi, printre care nu s-a numărat nici unul de prim rang, au contribuit la impunerea neoclasicismului, apoi a romantismului şi a eclectismului de şcoală franceză. Astfel, Palatul Băncii Naţionale (corpul vechi) este o operă din 1883-85 a arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron. După planurile lui Paul Gottereau s-a construit Casa de Economii şi Consemnaţiuni de pe Calea Victoriei, cu o alură de catedrală eclectistă purtând o cupolă centrală de sticlă şi metal, care îi conferă transparenţă. Acelaşi Gottereau a proiectat şi clădirea Fundaţiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare.

Ion Mincu a fost iniţial un promotor al şcolii franceze de arhitectură, datorită anilor de studii petrecuţi la Paris. Palatul Curţii Supreme de Justiţie, o operă din această perioadă a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după o perioadă îndelungată de renovare, sediul Curţii de Apel Bucureşti şi a Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită de Friedrich Schmidt (1873 - 1884) în stil neogotic, şi Ateneul Român, conceput de Constantin Baicoianu şi Albert Galleron, construit între 1885 şi 1888, a cărui perspectivă dinspre Calea Victoriei este dominată de o cupolă barocă şi de un monumental portic de ordin ionic. Ateneul este o clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe structuri clasiciste, aşa cum a fost el cultivat în Franţa.

Palatul de Justiţie

Biblioteca Centrală Universitară

Ateneul Român

Palatul Creţulescu

Acest stil a prevalat şi în arhitectura de la începutul secolului al XX-lea în Bucureşti, în pofida diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul Palat al Poştelor, azi Muzeul Naţional de Istorie a României, construit în anul 1900 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu (1847-1902), are un pridvor masiv de ordin pseudodoric, un parament cu rustica şi diverse elemente decorative datorate în parte renaşterii, în parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza fostului Palat al Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui Dimitrie Maimarolu (1859-1926). Clădirea Primăriei Municipiului Bucureşti, ridicată între anii 1906 şi 1910 de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendinţe retrospective ale începutului de secol, care vizau o renaştere a tradiţiilor naţionale în arhitectură, mai ales a stilului brâncovenesc. Idealul unei şcoli de arhitectură neoromânească se face remarcat şi în opera lui Ion Mincu, de pildă în „Bufetul de la Șosea” de pe Șoseaua Kisseleff, din 1892. Tradiţia arhitecturală moldovenească l-a inspirat pe arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti, de exemplu în Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială, azi Muzeul Țăranului Român, construit în etape între anii 1912 şi 1939. Stilul neoromânesc nu a putut însă depăşi canonul francez, reprezentat în primele decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu (1932-1937), azi Muzeul Naţional de Artă al României, o construcţie alcătuită dintr-un corp central şi două aripi laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, şi de Arcul de Triumf, o operă a arhitectului Petre Antonescu (1922 şi 1935/36). În anii '30 îşi fac apariţia primele modernisme ale secolului; astfel, cu Palatul Telefoanelor se ridică pe Calea Victoriei un mic Zgârie-nori de tip american. În anii '50 ai secolului al XX-lea au fost ridicate în centru unele clădiri reprezentative ale noii puteri, de exemplu Casa Scânteii (1956) sau Opera Română (1953). Opera, deşi după un proiect stalinist, expune elementele de eclectism tipice pentru sfârşitul secolului al XIX-lea. De asemenea, în primul deceniu al dictaturii comuniste suprafaţa oraşului s-a mărit în mod semnificativ prin construcţia de noi cartiere de locuinţe, care aveau parţial caracterul de oraş-satelit: Balta Albă, Drumul Taberei, Floreasca, Jiul-Pajura, Berenci, Calea Griviţei. În primii ani ai lui Ceauşescu arhitectura s-a putut elibera în mare măsură de canonul stalinist.

Între 1968 şi 1970 a fost edificat Hotelul Intercontinental, până în 2004 cea mai înaltă construcţie-turn din România, şi tot în 1970 a fost terminată noua clădire a Teatrului Naţional, a cărei modernism a fost ulterior denaturat, la ordinul lui Ceauşescu, prin faţade cu arcade. Epoca lui Nicolae Ceauşescu a adus cu sine schimbări grave în structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat prezidenţial şi a Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu preţul distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova şi Antim. Foarte contestată în noul ansamblu este Casa Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului României. Lucrările la acest edificiu megaloman, care se întinde pe o suprafaţă de 350 000 m², au început în anul 1984. Construcţiei i se impută lipsa de unitate stilistică şi proporţiile care ignoră modelul clasicist după care se orientează de fapt.

Vezi şi

13 Septembrie · 16 Februarie · 1 Mai · Andronache · Apărătorii Patriei · Aviatorilor · Aviaţiei · Balta Albă · Băneasa · Berceni  · Brâncuşi · Bucureştii Noi · Centrul Civic · Centrul istoric al Bucureştiului · Cioplea · Colentina · Cotroceni · Crângaşi · Dămăroaia · Dealul Spirii · Domenii · Dorobanţi · Dristor · Drumul Taberei · Dudeşti · Ferentari · Floreasca · Gara de Nord · Ghencea · Giuleşti · Giuleşti-Sârbi · Giurgiului  · Griviţa · Grozăveşti · Iancului · Ion Creangă · Măgurele · Mihai Bravu · Militari · Moşilor · Muncii · Obor · Olteniţei · Pajura · Pantelimon · Pipera · Primăverii · Rahova · Regie  · Romană · Ștefan cel Mare · Tei · Teiul Doamnei · Timpuri Noi · Tineretului · Titan · Toporaşi · Unirii · Vatra Luminoasă · Victoriei · Vitan · Văcăreşti

Arcul de Triumf · Piaţa Aviatorilor · Piaţa Charles de Gaulle · Splaiul Independenţei · Șoseaua Kiseleff · Lipscani · Bulevardul Magheru · Bulevardul Regina Elisabeta · Piaţa Revoluţiei · Piaţa Romană · Piaţa Rosetti · Bulevardul Unirii · Piaţa Unirii · Piaţa Universităţii · Calea Victoriei · Piaţa Victoriei · Piaţa Eroii Revoluţiei · Șoseaua Giurgiului

Cluj-Napoca (324.576 loc.) · Timişoara (319.279 loc.)

Iaşi (290.422 loc.) · Constanţa (283.872 loc.) · Craiova (269.506 loc.) · Braşov (253.200 loc.) · Galaţi (249.432 loc.) · Ploieşti (209.945 loc.)

Oradea (196.367 loc.) · Brăila (180.302 loc.) · Arad (159.074 loc.) · Piteşti (155.383 loc.) · Sibiu (147.245 loc.) · Bacău (144.307 loc.) · Târgu Mureş (134.290 loc.) · Baia Mare (123.738 loc.) · Buzău (115.494 loc.) · Botoşani (106.847 loc.) · Satu Mare (102.411 loc.)

Râmnicu Vâlcea (98.776 loc.) · Drobeta-Turnu Severin (92.617 loc.) · Suceava (92.121 loc.) · Piatra Neamţ (85.055 loc.) · Târgu Jiu (82.504 loc.) · Târgovişte (79.610 loc.) · Focşani (79.315 loc.) · Bistriţa (75.076 loc.)

Tulcea (73.707 loc.) · Reşiţa (73.282 loc.) · Slatina (70.293 loc.) · Călăraşi (65.181 loc.) · Alba Iulia (63.536 loc.) · Giurgiu (61.353 loc.) · Deva (61.123 loc.) · Hunedoara (60.525 loc.) · Zalău (56.202 loc.) · Sfântu Gheorghe (56.006 loc.) · Bârlad (55.837 loc.) · Vaslui (55.407 loc.) · Roman (50.713 loc.)