Baia Mare, Maramureş

1. fullinfo.ro
2. orase
3. Baia Mare, Maramureş

Baia Mare (în maghiară Nagybánya, în germană Frauenbach) este municipiul de reşedinţă al judeţului Maramureş, Transilvania, România, format din localităţile componente Baia Mare (reşedinţa), Blidari, Firiza şi Valea Neagră. Oraşul este situat în depresiunea Baia Mare, pe cursul mijlociu al râului Săsar, la poalele Munţilor Gutâi.

Cele mai importante centre miniere ale judeţului Maramureş sunt localizate în teritoriile ce înconjoară oraşul Baia Mare. Regiunea este cunoscută nu doar pentru bogăţiile subterane, ci şi pentru împrejurimile care conferă o frumuseţe aparte locului.

Plasat în mijlocul cursului râului Săsar, într-o arie a unei depresiuni la înălţimea medie de 194 metri deasupra nivelului mării, oraşul Baia Mare permite accesul către nişte rute montane precum Ignişul (1307 m), Mogoşa (1246 m), Gutâi (1443 m), Creasta Cocoşului (1428 m), etc. Pe lângă importanţa lor minieră, unele locuri precum, Izvoare şi Mogoşa sunt cunoscute pentru potenţialul lor turistic, atât vara cât şi iarna.

Numele vechi al oraşului este în latină Rivulus Dominarum, în germană Frauenbach, în maghiară Asszonypataka. Oraşul a fost atestat documentar în anul 1329 şi s-a dezvoltat ca un centru aurifer în secolele 14-15. În 1446 oraşul devine proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara. În 1469, în timpul domniei regelui maghiar Matia Corvinul, oraşul a fost fortificat. În 2015, Baia Mare a intrat în finala pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021, alături de Timişoara (oraş câştigător), Bucureşti şi Cluj.

Etimologie

Etimologia numelui localităţii: din subst. baie „exploatare minieră subterană; mină, ocnă; (la pl.) staţiune balneară; golf, depresiune" (< lat. *bannea sau magh. bánya) + adj. mare „întins, vast " (lat. mas, maris).

Istorie

Cele mai vechi aşezări în zonă datează din perioada paleoliticului superior. De regulă, plasarea istorică a oraşului Baia Mare este accentuată ca aparţinând Epocii Bronzului, dovezile fiind nişte depozite de obiecte fabricate din aur şi bronz, precum şi referinţe din literatura secundă a sfârşitului secolului al 19-lea sau începutul secolului 20, făcându-se trimiteri la minele romane din această zonă.

Oraşul Baia Mare este menţionat pentru prima dată în 1142, perioada regelui Geza al II-lea, sub numele de Asszonypataka - Frauenbach.

Localitatea este atestată documentar pentru prima oară în 1329, ca şi Râul Doamnelor, (Rivulus Dominarum) într-un act al cancelariei regelui Carol Robert. Una din cele mai timpurii mărturii scrise care s-au păstrat, privind importanţa minelor din Baia Mare şi Săsar (maghiară Zazurbanya, inclusă acum în Baia Mare) datează din prima jumătate a secolului al 14-lea. Act eliberat de cancelaria regelui Ludovic I de Anjou la data de 20 septembrie 1347, acesta cuprinde o serie de privilegii acordate acestor centre miniere şi locuitorilor săi de către rege, oraşul Baia Mare fiind deja un oraş liber regal. Anul 1376 reprezintă anul în care apare un al doilea document privilegial, iar acesta din urmă are ca şi efect reglementarea mineritului.

Ca şi recompensă pentru lupta dusă de Ioan de Hunedoara împotriva turcilor, regiunea Băii Mari a trecut în anul 1446 în proprietatea lui. El va dispune ridicarea Catedralei Sfântul Ștefan, din care în prezent se mai păstrează doar Turnul Ștefan.

În 1469 regele Matia Corvin a acordat localităţii dreptul de a se înconjura cu ziduri de apărare, astfel fiind construită cetatea medievală a Băii Mari. Cu toate acestea în 1490 Baia Mare a fost ocupată de trupele poloneze ale prinţului Ioan Albert. Din 1526 Baia Mare a trecut prin mai multe schimbări ale proprietarilor, începând cu principele Ioan Zápolya. Tot în această perioadă, în 1547, a luat naştere "Schola Rivulina", sub îndrumarea Bisericii Reformate, şcoală care a pregătit viitoare feţe bisericeşti şi funcţionari administrativi.

Oraşul a cunoscut tumulturile războiului curuţilor. În 1703 a scăpat pentru scurt timp de sub controlul Imperiului Austriac, atunci când Pintea Viteazul a participat cu trupele sale, alături de Francisc Rakoczi al II-lea, la preluarea oraşului.

Din 1889 datează prima publicaţie în limba română, "Gutinul", săptămânal socio-literar şi economic.

În 2000 în apropiere de Baia Mare s-a produs unul dintre cele mai mari accidente ecologice din România: scurgerea de cianuri de la societatea Aurul, o firmă privată care activa în domeniul reprocesării vechilor halde de steril rezultate în urma activităţilor miniere din zonă vechi de secole pentru a extrage aur din acestea.

Geografie

Municipiul Baia Mare este situat în partea vestică a judeţului Maramureş, în depresiunea cu acelaşi nume, pe cursul mijlociu al râului Săsar, la o altitudine medie de 228 m faţă de nivelul mării, fiind cuprins de coordonatele geografice 47°39' - 47°48' latitudine nordică şi 23°10' - 23°30' longitudine estică.

Structura acestui municipiu este alcătuită şi din localităţile Blidari, Firiza, Valea Neagră, Valea Borcutului, însumând astfel o suprafata de 23.471 ha. La nord se învecinează cu Munţii Igniş şi Gutâi, la sud cu localităţile Recea şi Groşi, la est cu oraşul Baia Sprie şi la vest cu oraşul Tăuţii Măgherăuş.

Suprafaţa teritoriului administrativ însumeaza 23.573 ha din care 3.170 ha sunt terenuri agricole, 18.599 ha - terenuri silvice, cu preponderenţă păduri, şi 1.804 ha - construcţii şi alte destinaţii.

Relieful depresiunii, format din câteva terase ale Someşului, Lapusului si Sasarului, are aspectul unui amfiteatru cu larga deschidere spre vest, iar la nord si est se ridica Muntii Ignis si Gutâi, cu spinari rotunjite, acoperiti cu paduri si platouri bogate în pasuni. Dintre munceii care salta brusc deasupra depresiunii se remarca Dealul Murgau (633m), Dealul Florilor (367m), Dealul Crucii (501m), Piatra Bulzului, Rotunda, Pleasca Mare, Ignis (1307m), Iezurele s.a. Lantul muntilor Gutâi formeaza o unitate geomorfologica mai aparte, cu roci eruptive, care pun în evidenta piscurile Mogosa (1.246m), Gutâi (1.443m) si Creasta Cocosului (1.428m). Aceasta din urma este o ramasita dintr-un vechi crater vulcanic, cu stânci golase, dispuse sub forma de falii verticale ca o fortareata ciudata, cu pereti prapastiosi, fapt ce constituie un obiectiv de mare interes pentru turisti. Scoarta terestra din zona municipiului cuprinde o structura pedogenetica variata, caci alaturi de solurile podzolice predominante se gasesc soluri pseudogleice si aluviale specifice zonei depresionare, precum si soluri brune de padure, soluri montane acide, etc.

Reţeaua hidrografică este formată, în principal, din râul Săsar, lung de 31,6 km, care străbate oraşul de la est la vest colectând apele râurilor Chiuzbaia şi Firiza, şi a pârâurilor Sf. Ioan, Usturoiul, Valea Roşie şi Borcut. Pe râul Firiza, la 5 km distanţă de centrul oraşului, s-a construit Barajul Strâmtori-Firiza (52 m înălţime) prin care s-a creat un lac de acumulare în suprafaţă de 110 ha ce asigură necesarul de apă potabilă a municipiului. La aceasta se adaugă Lacul Bodi Ferneziu şi Lacul Bodi Baia Sprie (numit şi Lacul Mogoşa sau Lacul Pintea Viteazul), create prin baraje artificiale în secolul al XVIII-lea. Ele constituie îndrăgite locuri de agrement. Trebuie amintită aici existenţa unor izvoare de apa minerală pe Valea Borcutului, Valea Usturoi şi Firiza.

Din zona municipiului Baia Mare are unele caracteristici specifice, mai aparte, datorita existentei lantului carpatic ce îndeplineste rolul benefic de paravan, împiedicând intemperiile reci dinspre nord-est. Aflata la adapost, depresiunea are un climat de nuanta mediteraneana, cu ierni blânde, fara mari viscole, cu veri racoroase, prelungite si un echilibru atmosferic favorabil. Temperatura aerului atinge cota medie, multianuala de 9,6 °C. Media lunii ianuarie se ridica la -2.4 °C, iar a lunii iunie la 19,9 °C. Precipitatiile atmosferice sunt în general constante, totalizând o medie anuala de 976 mm. Vânturile nu prezinta caracteristici deosebite. Datorita imobilizarii maselor de aer în depresiune, se înregistreaza perioade lungi de calm atmosferic, fapt ce influeteaza negativ starea de poluare a orasului.

Vegetatia cuprinde o gama variata de specii ierboase si arborescente, în functie de varietatea terenului, a solului si a climei. Padurile ocupa 80% din suprafata localitatii. Depresiunea Baia Mare face parte din arsenalul padurilor de foiase (fag, carpen, stejar) - astazi în mare parte defrisate si înlocuite de culturi agricole si pajisti secundare. Etajul padurilor de foioase se întinde pe altitudini cuprinse între 300 si 1200 m, formând un brâu verde în jurul orasului. Pe rama depresiunii Baia Mare predomina padurile de gorun în amestec cu carpen. Padurile de fag si carpen ocupa versantii vestici si sudici ai muntilor Gutin. Specifice Depresiunii Baia Mare sunt suprafetele întinse ocupate de castanul comestibil care urca si pe versantii cu expozitie sudica si vestica pâna la altitudini de 600 m. Padurile de castani de la Baia Mare formeaza cea mai mare suprafata împadurita cu aceasta specie din România. Aici castanul comestibil este perfect aclimatizat, vegetând ca specie care se regenereaza pe cale naturala, preferând solurile montane acide, cu drenaj bun si evitând solurile podzolice pseudogleizate si cu drenaj slab. Trecerea de la padure spre pasune sau teren cultivat este de obicei de o liziera de arbust alcatuita din specii ca alunul, socul, cornul, calinul, sângerul, lemnul câinesc.

Fauna din spatiul geografic baimarean cuprinde aproape toate speciile cunoscute din zona carpatica, valoroase cinegetic: cerbul, capriorul, lupul, vulpea, iepurele, jderul, veverita. Aceste specii sunt frecvente în zona pasunilor montane alpine. Pasarile sunt bine reprezentate mai ales în locurile unde predomina padurea de fag, mai bine conservata în ciuda defrisarilor masive, prin: ierunca, porumbel de scorbura, huhurezu mare, uliu porumbar, bufnita, soimul. În apele de munte traieste: lostrita, pastravul, scobarul si stiuca; iar în apele de ses se întâlnesc cleanul dungat si babetele.

Economie

Economia oraşului Baia Mare s-a dezvoltat în strânsă legătură cu activitatea minieră specifică zonei.

Depresiunea Baia Mare este situată în zona de contact dintre Platforma Someşeană şi Carpaţii Orientali. La sfârşitul Pliocenului, această regiune făcea parte dintr-un bazin marin. În timpul Neogenului, în zonă a avut loc o activitate vulcanică intensă, pe fondul căreia s-a dezvoltat un lanţ muntos de 50 km lungime: Văratec - Gutâi - Oaş. Rocile eruptive din aceste masive muntoase au în componenţă minereuri auro-argintifere şi de metale neferoase: plumb, zinc, cupru, aur în stare liberă şi argint.

Primele activităţi miniere în această zonă sunt atestate din secolele al II-lea şi al III-lea d.Hr. În jurul acestor aşezări miniere a apărut şi s-a dezvoltat oraşul Baia Mare.

La începutul mileniului II, minele din regiune erau în proprietatea regilor Ungariei, iar în Evul Mediu, principii Transilvaniei şi-au exercitat controlul asupra activităţilor economice. În secolul al XIV-lea, în Baia Mare funcţiona o monetărie. În timpul domniei lui Matei Corvin, după anul 1468, pe monedele bătute în Baia Mare, apar două ciocane de miner încrucişate, care, ulterior, vor face parte atât din sigiliul, cât şi din stema oraşului.

Exploatarea se făcea prin săparea unor galerii în formă de puţ, iar minereul extras era zdrobit în pive, măcinat şi spălat. Aurul, în schimb, se găsea atât în stare solidă, „destul de curat şi pur de la natură”, cât şi în componenţa minereurilor. Aurul „se spăla în albiile cu nisip ale pâraielor” (Nicolae Olahus, umanist de renume mondial, călător prin Maramureş). Operaţia de spălare a nisipului aurifer, în albiile râurilor din regiune, era preponderent o atribuţiune a femeilor, soţiile minerilor. Această „imagine”, surprinsă de cetăţenii străini ce vizitau Baia Mare, a stat la baza atribuirii denumirii de Cetatea Râul Doamnelor.

În a doua parte a secolului al XX-lea, activitatea minieră a devenit nerentabilă, însă regimul comunist a decis subvenţionarea acestui sector. După căderea regimului (1989) şi în baza clauzelor de preaderare la structurile Uniunii Europene, mineritul şi-a încetat activitatea, toate perimetrele miniere intrând în conservare. (vezi Monografia municipiului Baia Mare, 1972)

Cultură

În Baia Mare există 1 bibliotecă (cu mai multe filiale), 6 muzee, 1 planetariu si observator astronomic, 2 teatre, 2 Case de cultură, 1 Școală populară de artă şi 1 universitate populară. În 2016, Baia Mare a candidat pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021, şi s-a calificat în finală alături de Timişoara (care a şi câştigat), Bucureşti şi Cluj Napoca.

Sănătate

În prezent, în Baia Mare funcţionează mai multe spitale, clinici şi instituţii medicale printre care Spitalul Judeţean Baia Mare — construit între anii 1966–1971 şi inaugurat în februarie 1972 — şi spitalul privat EuroMedica, care funcţionează împreună cu clinica MedCenter.

Transport

Reţeaua de transport în comun este operată de Urbis.

Baia Mare este situată pe drumul european E58, respectiv DN1C.De aici porneşte drumul naţional DN18 spre municipiul Sighetul Marmaţiei. Este planificat drumul expres Baia Mare–Vaja, care va fi racordat la autostrada M3 a Ungariei.

Gara Baia Mare este un nod feroviar situat pe magistrala 400 a Căilor Ferate Române.Gara este deschisă atât traficului intern cât şi internaţional, circulând zilnic trenul Baia Mare– Budapesta.

Companiile aeriene care au operat zboruri de pe Aeroportul Internaţional Baia Mare sunt Austrian, Blue Air şi TAROM.

În prezent, singura companie care operează zboruri pe acest aeroport este TAROM, pe relaţia Baia Mare–Bucureşti.

Oraşe înfrăţite