Rădăuţi, Suceava

1. fullinfo.ro
2. orase
3. Rădăuţi, Suceava

Rădăuţi (în germană Radautz, maghiară Radóc, idiş ראַדעװיץ adică Radevits, polonă Radowce, ucraineană Радівці/Radiwzi) este un municipiu în judeţul Suceava, Bucovina, România. Localitatea este situată în regiunea istorică Bucovina de sud. La recensământul din anul 2011, localitatea avea o populaţie de 23.822 locuitori, fiind al treilea centru urban ca mărime al judeţului. A fost declarată municipiu în anul 1995, împreună cu alte două localităţi din judeţul Suceava: Fălticeni şi Câmpulung Moldovenesc. Înainte de reforma administrativă din anul 1950 a fost reşedinţa fostului judeţ Rădăuţi.

Geografie

Municipiul Rădăuţi este situat în judeţul Suceava, în partea nord-estică a acestuia, la intersecţia coordonatelor geografice 47° 51' latitudine nordică şi 25° 55' longitudine estică. Rădăuţi se învecinează cu următoarele localităţi: comuna Frătăuţii Vechi (la nord şi nord-est), comuna Satu Mare (la est), oraşul Milişăuţi şi comuna Volovăţ (la sud), comunele Marginea, Horodnic de Sus şi Horodnic de Jos (la vest).

Rădăuţi se află la distanţa de 37 km de municipiul Suceava, reşedinţa de judeţ. Distanţele până la alte oraşe apropiate sunt următoarele: 8 km până la Milişăuţi, 19 km până la Siret, 21 km până la Cajvana, 22 km până la Solca, 23 km până la Vicovu de Sus, 50 km până la Dorohoi, 51 km până la Gura Humorului. Faţă de municipiul Bucureşti, Rădăuţi se află la o distanţă de 475 km.

Accesul rutier către oraş este facil, realizându-se atât pe drumul naţional 2H, care se desprinde din drumul european E85 la 15 km sud-est de Rădăuţi, cât şi pe drumul naţional 17A, care se desprinde din acelaşi drum european la 14 km nord-est de Rădăuţi.

Accesul feroviar către oraş se realizează pe linia ferată secundară Dorneşti – Rădăuţi, care se continuă apoi către Putna şi Nisipitu. Calea ferată a fost pusă în funcţiune în anul 1889 de către compania Bukowinaer Lokalbahnen (Căile ferate locale ale Bucovinei) şi tranzitează centrul oraşului, unde se găseşte Gara Rădăuţi. Traficul feroviar a fost inchis in anul 2012 pe ruta Dorneşti - Putna din cauza lipsei de calatori. De asemenea tronsonul Gura Putnei - Nisipitu a fost inchis inca din anul 2008, datorita inundatiilor care au distrus terasamentul caii ferate. Cel mai apropiat aeroport este Aeroportul Suceava, aflat la 45 km distanţă, în oraşul Salcea.

Municipiul Rădăuţi are o suprafaţă totală de 3.230 de hectare, din care 1.075 de hectare intravilan. Din punct de vedere al întinderii, este al treilea oraş ca mărime din judeţul Suceava, ocupând 1,4% din suprafaţa acestuia.

Localitatea este situată în Depresiunea Rădăuţi ce face parte din Podişul Sucevei, la limita cu Obcina Mare. Relieful uşor ondulat care apare în nordul municipiului se datorează prezenţei grindurilor şi a micilor depresiuni dintre ele, care în trecut erau ocupate de heleştee. Toate aceste forme de relief sunt constituite din pietrişuri, nisipuri şi argile – roci friabile, caracteristice depunerilor fluviale.

Zona Rădăuţiului este bogată în ape subterane şi de suprafaţă, vatra municipiului fiind situată în câmpia dintre râul Suceava şi râul Suceviţa. Teritoriul din jurul localităţii este drenat de râul Suceava (în părţile de nord-est şi est), de râul Suceviţa (în partea de sud) şi de pârâul Horodnic, afluent al râului Pozen (în nord).

Amplasat pe o fostă zonă mlăştinoasă (care se păstrează încă în Zona Protejată „Ochiuri” şi în zona extravilană dinspre Frătăuţii Vechi), municipiul Rădăuţi este traversat de mai multe pâraie. Deşi există tentaţia considerării Topliţei drept pârâu principal (deoarece acesta trece prin centrul localităţii), debitul cel mai mare este înregistrat de Pozen (care trece prin nordul localităţii). Alte pâraie importante sunt Bahneanul şi Temnicul (în nord-est şi est).

Este de menţionat că în zona centrală (unde astăzi este amenajat Parcul Dendrologic Central) exista în secolul al XVIII-lea un iaz mănăstiresc. De asemenea, în proximitatea actualei fabrici de bere şi spirt existau iazuri importante alimentate de Pozen. În momentul de faţă, singurul iaz piscicol care merită menţionat este amplasat în extravilanul localităţii, după Zona Protejată „Ochiuri”.

În zona administrativă a municipiului Rădăuţi, mai puţin în arealul intravilan, predomină solurile din clasa molisolurilor, pigmentate de soluri cu caracter intrazonal, bogate în humus, fertile, propice practicării activităţilor agricole. Partea superficială terestră se succede de la clasa molisolurilor, cu tipul cernoziom levigat, la clasa argiluvisoluri, cu tipul cenuşiu şi brun-roşcat. Solurile intrazonale sunt: lăcoviştile, vertisolurile, soloneţurile şi solurile aluviale, dar suprafaţa ocupată de acestea este relativ mică. Analiza notelor de bonitate rezultate în urma studierii datelor analitice, indică o tendinţă generală de îmbunătăţire a calităţii solurilor, dar şi de degradare pe anumite suprafeţe. Reducerea calităţii solurilor se datorează accelerării proceselor de pseudogleidizare activă.

Clima este temperat-continentală cu influenţe baltice. Sectorul predominant de influenţă climatică este continental, cu frecvenţa crivăţului în perioada iernii. Pe teritoriul municipiului Rădăuţi se fac resimţite influenţele climatice scandinavo-baltice, cu circulaţia maselor de aer polare în anotimpul rece.

Temperatura medie anuală oscilează între 6 °C şi 8 °C, cu temperatura maximă de 32 °C în luna iulie şi temperatura minimă de -25 °C în luna ianuarie. Temperatura minimă absolută a fost de -34,2 °C şi a fost înregistrată în anul 1996.

Cantităţile de precipitaţii sunt de 650–750 mm. Recordul de 1.237 mm a fost înregistrat în anul 1955.

Vegetaţia se caracterizează prin puternica transformare antropică a vegetaţiei naturale. Municipiul Rădăuţi prezintă o vegetaţie intrazonală de luncă, formată dintr-o asociaţie de plante hidrofile lemnoase (salcie, plop, arin) şi ierboase (rogoz, pipirig, piciorul cocoşului, coada calului, izmă). În sud-estul localităţii creşte laleaua pestriţă, iar spre vest, dincolo de zonele joase ale depresiunii, apar pădurile cu floră şi faună specifice. Aici predomină pădurile de conifere, alcătuite din molid, brad, pin, zâmbru, lariţă şi mesteacăn.

Istoric

Prima atestare documentară a localităţii Rădăuţi apare într-un hrisov din data de 16 noiembrie 1393, din timpul domniei lui Roman I (1391-1394). Existenţa localităţii este însă mult mai veche, în aceste locuri descoperindu-se vestigii vechi de aproximativ 5.000 de ani care fac parte din cultura Cucuteni. În acelaşi timp, urmele arheologice din epoca pietrei şi civilizaţiei geto-dace situează vechimea localităţii în perioada de formare a poporului român şi a limbii române.

Se crede că oamenii s-au stabilit în zona actualului oraş Rădăuţi coborând de pe dealurile din estul depresiunii, după retragerea apelor şi asanarea mlaştinilor. Condiţiile naturale erau favorabile vieţii, pădurile oferind vânat, iar apele, mai ales cele din regiunea „Ochiurilor”, fiind bogate în peşte. În vadul Suceviţei, lângă fostul sat Vadul Vlădicii, au fost descoperite primele unelte, primele urme ale locuirii pe aceste meleaguri.

După unii istorici Rădăuţiul ar fi fost cunoscut ca aşezare stabilă încă din timpul dacilor sub denumirea de Rottacenum dată de ostaşii garnizoanei romane de peste râul Siret. Sub influenţa slavă, denumirea latină se transformă în Rădăuţi. Conform altor surse istorice, denumirea aşezării provine de la numele proprietarului său, Radomir. Astfel, localitatea s-ar fi numit Radomirovţi, prescurtat Radovţi, care s-a transformat apoi în actualul Rădăuţi. O altă variantă etimologică a denumirii este cea conform căreia Rădăuţi provine din slavul şi polonezul „rada”, care înseamnă „satul bucuriei” sau „satul sfatului”. De asemenea, o legendă întâlnită în Depresiunea Rădăuţi evocă existenţa unei anumite Uţa şi a fiului ei Radu (Radul Uţei).

Istoria aşezării este marcată de voievodul Bogdan I (1359-1365), întemeietorul statului feudal moldovean. Acesta alege ca punct strategic principal al rezistenţei sale, Valea Sucevei, unde se aflau „satele lui Radomir”. De-a lungul timpului, localitatea are evoluţii ascendente şi descendente, în funcţie de evenimentele istorice.

La mijlocul secolului al XIV-lea, Bogdan I ctitoreşte în această zonă, în mijlocul unor codri seculari, o biserică domnească, care va influenţa dezvoltarea ulterioară a localităţii Rădăuţi. Lăcaşul este cunoscut astăzi ca Mănăstirea Bogdana şi este considerat a fi cea mai veche construcţie bisericească de zid din Moldova.

Bogdan I alege această biserică ca necropolă domnească atât lui, cât şi urmaşilor familiei sale, aici fiind îngropaţi domnitorii Moldovei până în timpul lui Alexandru cel Bun, dar şi rudele familiilor domnitoare. Astfel, Rădăuţiul devine prima necropolă a Moldovei. În naosul bisericii se află mormintele lui Bogdan I, Laţcu Voievod, Roman I, Ștefan I, Bogdan (fratele lui Alexandru cel Bun) şi Bogdan (fiul lui Alexandru cel Bun). Între anii 1479-1482, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, pe mormintele celor şase prinţi ai Moldovei sunt aşezate lespezi frumos sculptate, decorate cu motivul obişnuit al împletiturilor şi având inscripţii în limba slavonă.

Lăcaşul îndeplineşte în decursul timpului un rol istoric, religios şi cultural deosebit. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), biserica devine reşedinţă episcopală, episcopii de Rădăuţi avându-şi reşedinţa în incinta mănăstirii. Tot din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, din 6 iulie 1413, datează primul document istoric în care apare denumirea de Rădăuţi.

În 1559, timpul primei domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu, biserica domnească de la Rădăuţi este restaurată şi i se adaugă un pridvor închis în faţă. În secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, aici sunt copiate mai multe lucrări bisericeşti. În anul 1744, episcopul Varlaam (1734-1745) înfiinţează aici o tipografie în care tipăreşte mai multe cărţi bisericeşti, printre care şi „Ceaslovul” din 1745 aflat şi astăzi în colecţia mănăstirii. În 1750, odată cu alegerea episcopului Iacob Putneanul ca mitropolit al Moldovei, tipografia este mutată la Iaşi.

În jurul Mănăstirii Bogdana are loc dezvoltarea satului Rădăuţi, însă până la trecea sub administraţie austriacă din 1775, procesul de evoluţie a aşezării este unul lent, influenţat fiind şi de condiţiile climaterice. Localizarea într-o zonă mlăştinoasă împreună cu nivelul ridicat al precipitaţiilor care duceau la inundarea frecventă a vechii vetre a satului şi iernile foarte reci cu temperaturi de până la -35 °C constituie un impediment major în dezvoltarea Rădăuţiului, ca şi anumiţi factori social-economici: ridicarea mănăstirii la statutul de reşedinţă episcopală şi localizarea în apropierea Curţii Domneşti şi a Ocolului Bădeuţi, ceea ce a eclipsat rolul administrativ al aşezării. Astfel, în anul 1774, Rădăuţiul număra doar 140 de case cu 132 de familii, din care doar 58 erau ţărani liberi.

Prima evoluţie importantă şi începerea urbanizării apare abia după trecerea sub administraţie austriacă, aceasta încurajând imigrarea în număr destul de ridicat a coloniştilor. Noua administraţie asanează fosta mlaştină din actuala zonă centrală, conducând astfel la dezvoltarea acesteia, aici formându-se viitorul nucleu central, cu funcţii administrativ-comerciale.

În anul 1819 Rădăuţiul primeşte statutul de „târg”. În perioada imediat următoare, în arhivele administraţiei austriece sunt menţionate primele nume de străzi: Ambrosiusgasse (după numele inginerului Hermann Ambrosius, azi Strada Hurmuzachi), Neubauergasse (azi Strada Cuza Vodă), Zeiselgasse (azi Strada Iraclie Porumbescu), Floriangasse, Kirchengasse (azi Strada Ștefan cel Mare), Ringplatz (azi Piaţa Unirii), Fratautzergasse (numită apoi Regina Maria, iar azi Strada 1 Mai), Woitinellergasse (numită apoi Principele Carol, iar azi Strada Putnei), Wolowetzergasse (azi Strada Volovăţului).

Oraşul începe să se transforme dintr-un târg tipic moldovenesc într-un oraş cu o configuraţie şi o imagine urbană diferite de specificul moldovenesc al zonei, fapt ce îl face pe Nicolae Iorga să afirme: „Rădăuţii dau cu adevărat icoana unui târg galiţian”.

Odată cu migraţia populaţiei de etnie germană şi evreiască (în majoritatea lor foşti soldaţi din armata austro-ungară) a început dezvoltarea sectorului micilor meşteşugari şi comercianţi; primul negustor evreu din oraş ce şi-a înfiinţat prăvălia în anul 1796 se numea Iossel Reichnenberg.

Odată cu trecerea sub administraţia austro-ungară datorită medicilor militari germani a început dezvoltarea sectorului sanitar, datorită consultaţiilor pe care aceştia le dădeau inclusiv populaţiei civile, la început doar pentru etnicii germani apoi şi pentru restul populaţiei.

În timpul primului război mondial, oraşul este ocupat şi reocupat de părţile beligerante, ducând la distrugerea acestuia într-o proporţie destul de ridicată.

Dezvoltarea oraşului a avut o evoluţie necontrolată în prima parte a existenţei sale, primul început de urbanizare apare abia în secolul XVIII în zona centrală prin parcelările făcute de austrieci, iar partea nordică, care a fost arealul locuit de români s-a dezvoltat ca ţesut de tip rural, cu străzi întortocheate, majoritatea păstrându-se şi astăzi. O perioadă de timp oraşul a fost împărţit intre cele două comunităţi, cea română şi cea germană, cu două administraţii separate.

Limita oraşului în partea sa sudică era limita proprietăţii Mănăstirii Bogdana. Abia după al doilea război mondial au fost dezvoltate parcelări, până în perioada anilor '60-'70 când s-a trecut la urbanizare accentuată, prin construirea cartierelor de tip dormitor din fostul manej al hergheliei, astăzi cartierul Călăraşi sau strada Manejului. În perioada anilor '70-'80, oraşul a fost sistematizat în partea sudică prin construcţia cartierului Hipodrom, peste fostele grajduri ale hergheliei. La începutul anilor '80 s-a dat startul sistematizării în zona actuală a cartierului Obor, a cartierului de locuinţe Mihai Viteazu şi au avut loc intervenţii majore în zona centrală, prin construcţia locuinţelor colective de pe strada Putnei şi a Magazinului General.

La data de 15 decembrie 1994, în clădirea Primăriei, oraşul Rădăuţi a fost proclamat municipiu. În prezent, o placă memorială din marmură amplasată pe clădirea Primăriei atestă acest eveniment istoric local.

În cadrul Bisericii Mănăstirii din municipiul Rădăuţi sunt îngropaţi primii 5 domni ai Moldovei. De menţionat ar fi şi o interesantă piatră funerară din exteriorul biserii ce aparţine unui oficial austriac, decedat la începutul secolului al XIX-lea.

Economie

Prin trecerea la stadiul de târg, localitatea a căpătat rolul de centru economic regional, rol datorat în mare parte târgului săptămânal ce mijlocea schimbul de produse dintre producătorii din zona nordică a Țării Moldovei şi cei din partea sudică, funcţiune care se menţine şi în zilele de astăzi, prin târgul din fiecare vineri.

În dezvoltarea economică a oraşului, baza au reprezentat-o atelierele manufacturiere, crescătoria de cai şi târgul săptămânal. În 1789 este construită prima fabrică de bere, apoi rafinăria de spirt, precum şi fabrica de lichior. Produsele fabricii erau de foarte bună calitate, ele fiind premiate în 1908 la Paris. Pentru a sublinia cât de importantă era fabrica, trebuie menţionat faptul că trenul care circula pe relaţia Dorneşti - Rădăuţi avea oprire în dreptul fabricii, în locul numit de localnici „La Plop”. În 1835, în Rădăuţi exista o fabrică de hârtie deţinută de cernăuţeanul Johann Eckert. Pentru că oraşul se află în apropierea zonei forestiere, existau numeroase gatere, precum şi o fabrică de ferăstraie „Bucovina” (1908).

Agricultura a fost mereu un sector important în zona Rădăuţilor. De altfel în judeţul interbelic Rădăuţi (mai exact în Câmpulung Rusesc, astăzi în Ucraina) se află şi una din cele 3 păşuni pe care Dimitrie Cantemir le considera cele mai bune din Europa (în Descriptio Moldaviae, 1714)

În Rădăuţi au fost construite unele dintre cele mai vechi mori din Bucovina: moara lui A. Schlassmann (1866), moara lui Berl (1867), moara situată pe pârâul Temnic (înfiinţată la sfârşitul secolului al XIX-lea), moara lui Reuberger (construită în anul 1900) şi moara înfiinţată de Adolf Leon.

În domeniul industriei lemnului au funcţionat următoarele fabrici: BErl Teiner (înfiinţată la sfârşitul secolului al XIX-lea), Centrul de prelucrare a lemnului „Bucovina” (înfiinţat în 1902 de către cea mai mare firmă din acest domeniu din Austria, Balan&Comp). De asemenea, au mai fost înfiinţate fabrica de hârtie a lui Johan Ekert (înfiinţată în 1838 şi care a rezistat doar câţiva ani), precum şi fabrica de chibrituri Kreindler&Fischer (deschisă în 1868).

Fabrica de bere din Rădăuţi a fost înfiinţată prin subvenţia Administraţiei Domeniale din Rădăuţi. În anul 1870, Ministerul Agriculturii a arendat fabrica unui oarecare negustor de băuturi Koffler pentru ca apoi, în 1881, să fie încredinţată lui Mechel Rudich. Ulterior, ministerul a vândut fabrica în 1890 Fondului Bisericesc din Bucovina, care o vinde la rândul său în anul 1897 lui Mechel Rudich, acesta devenind, astfel, primul proprietar al acestei fabrici. Din anul 1860, pe lângă fabrica de bere este înfiinţată şi o distilerie.

La finalul celui de-al doilea război mondial utilajele fabricii de bere Rădăuţi au fost confiscate drept compensaţie de război de către armata rusă. Totuşi acest fapt nu a dus la pierderea tradiţiei, fabrica fiind reînfiinţată. În anii '70 ai secolului al XX-lea, utilajele fabricii de bere au fost mutate la Suceava în cadrul unei filiale a fabricii rădăuţene. După Revoluţie, secţia de la Suceava a devenit persoană juridică independentă, sub numele de Bermas.

Tradiţia producerii berii în Rădăuţi s-a oprit doar pentru scurt timp. Astfel, în 1992, a fost înfiinţată la Rădăuţi Fabrica de bere de casă Buturuga.

Fabrica Bucovina-tex a fost înfiinţată în anul 1975, dar în prezent nu mai funcţionează.

În secolul al XIX-lea funcţionau la Rădăuţi două fabrici de cărămizi şi anume cea a lui Leontievici David şi cărămidăria-furnal construită de Engster Philip.

Fiind o localitate importantă şi cu un potenţial economic ridicat, mai multe instituţii de credit cu capital străin şi-au deschis sucursale şi agenţii la Rădăuţi. Printre acestea sunt de menţionat următoarele: Bukowinaer Sparkasse (Casa de Economii a Bucovinei) (1874) şi Radautzer Spaar-und-Vorschugsverein (Casa de Economii şi Împrumuturi Rădăuţi) (1875). Ulterior, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării economice a oraşului, au fost înfiinţate şi o serie de instituţii de credit cu caracter local: Radautzer Armenofonde (Fondul Săracilor), Radautzer Credit Fur Handel und Gewerbe (Creditul Rădăuţean pentru Comerţ şi Meserii), Comerziellen Creditanstalt im Radautz (Creditul Comercial Rădăuţi), Escomte und Sparrsverein fur Handel und Industrie im Radautz (Asociaţia de Scont şi Economii pentru Comerţ şi Industrie Rădăuţi), Cumulativwen Waisenmetes in Radautz (Casa de Ajutor a Orfanilor de pe lângă Judecătoria de Ocol Rădăuţi), Spaar und Darlehenskassenvereines fur die Cristens de Gerichbezirkes Radautz (Societatea Casei de Economii şi Împrumuturi pentru Creştinii Ocolului Judecătoresc Rădăuţi) (1904) şi Sparkasseder Stadtgemeinde (Casa de Economii a Oraşului Rădăuţi) (1908).