Timişoara, Timiş

1. fullinfo.ro
2. orase
3. Timişoara, Timiş

Timişoara (în latină Тimisvaraia; în maghiară Temesvár; în germană Temeschwar, alternativ Temeschburg sau Temeswar; în sârbă Темишвар, cu alfabet latin Temišvar) este municipiul de reşedinţă al judeţului Timiş, Banat, România. Este străbătut de canalul Bega. În anul 2011 Timişoara avea 319.279 de locuitori şi era al treilea oraş ca populaţie din România. Este un centru industrial, comercial, medical şi universitar important pentru vestul ţării. Numele localităţii provine de la cel al râului Timiş, combinat cu substantivul maghiar vár, „cetate”, adică Cetatea Timişului.

Cucerită în 1716 de către austrieci de la turci, Timişoara s-a dezvoltat în următoarele secole îndărătul fortificaţiilor şi în nuclee urbane situate în jurul lor. După ce fortificaţiile şi-au pierdut utilitatea în lumina avansurilor tehnologice din domeniul militar, cetatea a fost în mare parte dezmembrată şi zonele astfel recuperate au fost valorificate. După Primul Război Modial Timişoara a intrat în componenţa României. În 1989 oraşul a fost focarul Revoluţiei Române, care a îndepărtat regimul comunist.

Clădiri emblematice ale oraşului sunt catedrala ortodoxă şi Opera Naţională din Piaţa Victoriei şi catedrala romano-catolică din Piaţa Unirii. Printre obiectivele turistice se numără Castelul Huniade, Palatul Baroc, Muzeul Satului Bănăţean şi Grădina Zoologică.

În septembrie 2016 Timişoara a fost desemnată Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2021..

Cadrul fizio-geografic

Municipiul Timişoara este aşezat la intersecţia paralelei de 45°47' latitudine nordică, cu meridianul de 21°17" longitudine estică, aflându-se, ca poziţie matematică, în emisfera nordică, la distanţe aproape egale de polul nord şi de ecuator şi în emisfera estică, în fusul orar al Europei Centrale. Ora locală a oraşului (considerată după meridian) este în avans cu 1h 25’ 8’’ faţă de ora meridianului 0, Greenwich, dar se află în întârziere cu 34’52’’ faţă de ora oficială a României (ora Europei Orientale).

Municipiul Timişoara se află situat la o distanţă medie de aproximativ 550 km faţă de capitala României - Bucureşti şi cca.170 km şi 300 km faţă de Belgrad şi respectiv, Budapesta, capitalele celor două ţări învecinate, Serbia şi Ungaria.

Învelişul de sol din zona Timişoarei este de o foarte mare diversitate, numeroasele tipuri şi subtipuri încadrându-se în clasele: cernisoluri, luvisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri,  hidrisoluri, pelisoluri, vertisoluri şi protisoluri.

Câmpia Banatului este dominată de solurile cu fertilitate ridicată (cernoziomuri, calcarice cambice şi argice , preluvosoluri molice etc.), fără limitări în exploatare, constituindu-se astfel într-o importantă resursă naturală pentru dezvoltarea producţiei agricole intensive.

Sunt valorificate resursele de apă termominerală şi termală de la Timişoara şi împrejurimi (Calacea, Buziaş, Ciacova, Ivanda, etc). În perioada postbelică au fost exploatate şi resursele de hidrocarburi, petrol şi gaze naturale, cu centre de exploatare în nord-vest şi vest, în Câmpia Vingăi şi Câmpia Arancăi.

Sunt exploatate resursele de energie solară şi fotovoltaică, nivelul de dezvoltare din acest domeniu menţinându-se foarte ridicat, în special datorită eficientizării şi introducerii de tehnologii avansate, existând un potenţial substanţial de creştere a utilizării acestor resurse în viitor.

Spaţiul timişorean se încadrează, din punct de vedere geobotanic, în zona pădurilor de stejar.

În prezent, cu excepţia arealelor împădurite cu cer şi gârniţă (Pădurea Verde, Pădurea Bistra, Pădurea Giroc, Șag), teritoriul se încadrează în silvostepa antropogenă ce caracterizează întreaga Câmpie Panonică.

Peisajul este diversificat şi de apariţia vegetaţiei de luncă, de-a lungul principalelor râuri, în cadrul căreia predomină arborii de esenţă moale.

De remarcat este prezenţa parcului dendrologic de la Bazoşul Nou: rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de cca 60,4 ha, situată la cca 10 km SE de oraşul Timişoara, pe teritoriul constituit din rezervaţia propriu-zisă (17,8 ha) şi zona din jurul rezervaţiei.

Zona din jurul oraşului este formată din câmpie, păduri şi ierburi. Se găsesc plante rare cum ar fi păpucul doamnei, stânjenelul, căpşunica, şerpariţa ş.a.

Fauna pădurilor cuprinde mamifere, reprezentate de insectivore şi rozătoare. Păsările sunt numeroase, având importanţă cinegetică (fazanul).

Fauna de silvostepă şi stepă, prezintă un număr mare de specii de interes cinegetic (iepurele, căprioara, prepeliţa, potârnichea, fazanul etc.).

Teritoriul zonei Timişoara dispune de o bogată reţea hidrografică, formată din râuri şi lacuri.

Principalul curs de apă este râul Bega, cel mai sudic afluent al Tisei. Izvorând din Munţii Poiana Ruscă, Bega este canalizată, iar de la Timişoara până la vărsare este amenajată pentru navigaţie (115 km). Pentru regularizarea debitului în limite care să-i permită satisfacerea funcţiilor pentru care a fost concepută lucrarea, la Coştei a fost construit un nod hidrotehnic, a cărui principală funcţie este cea de regularizare a debitului, respectiv asigurarea transferului cantităţii de apă, din Timiş în Bega. Canalul Bega a fost conceput pentru accesul şlepurilor de 600-700 tone şi o capacitate anuală de transport de 3.000.000 vagoane. Pentru a înlătura pericolul inundaţiilor, lucrarea a fost completată ulterior cu sistemul hidrotehnic de la Topolovăţul Mic care, în perioadele de ape mari, dirijează surplusul de debit înregistrat de Bega în râul Timiş.

Pe teritoriul oraşului se găsesc şi numeroase lacuri, fie naturale, formate în locul vechilor meandre sau în arealele detasate (cum sunt cele de lângă colonia Kuntz, de lângă Giroc, Lacul Șerpilor din Pădurea Verde, etc.), fie de origine antropică (spre Fratelia, Freidorf, Moşniţa, Mehala, Ștrandul Tineretului, etc.), notabile prin situarea lor pe linia de contact cu localităţile periurbane.

Din punct de vedere al apelor subterane, se poate constata că pânza freatică a Timişoarei se găseşte la o adâncime ce variază între 0,5 - 4 m. Pânzele de adâncime cresc numeric, de la nord la sud, de la 4 la 9 m  - până la 80 m adâncime - şi conţine apă potabilă, asigurând cerinţele necesare consumului urban. Apar, de asemenea, ape de mare adâncime, captate în Piaţa Unirii (hipotermale), apoi la sud de Cetate şi în Cartierul Fabric (mezotermale), cu valoare terapeutică, utilizate în scop balnear.

Climă

Timişoara se încadrează în climatul temperat continental moderat, caracteristic părţii de sud-est a Depresiunii Panonice, cu influenţe submediteraneene.

Trăsăturile sale generale sunt marcate de diversitatea şi neregularitatea proceselor atmosferice.

Masele de aer dominante, în timpul primăverii şi verii, sunt cele temperate, de provenienţă oceanică, care aduc precipitaţii semnificative. În mod frecvent, chiar în timpul iernii, sosesc dinspre Atlantic mase de aer umed,  aducând ploi şi zăpezi însemnate.

Din septembrie până în februarie se manifestă frecvente pătrunderi ale maselor de aer polar continental, venind dinspre est. Cu toate acestea, în Banat se resimte puternic şi influenţa ciclonilor şi maselor de aer cald dinspre Marea Adriatică şi Marea Mediterană, care iarna generează dezgheţ complet, iar vara impun perioade de căldură toridă.

Temperatura medie anuală este de 10,6ºC, luna cea mai caldă fiind iulie (21,1ºC), rezultând o amplitudine termică medie de 22,7ºC, sub cea a Câmpiei Române, ceea ce atestă influenţa maselor de aer oceanic. Din punct de vedere practic, numărul zilelor cu temperaturi favorabile dezvoltării optime a culturilor, adică cele care au medii de peste 15ºC, este de 143/an, cuprinse între 7 mai şi 26 septembrie. Temperatura activă, însumând 2761ºC, asigură condiţii foarte bune pentru maturizarea plantelor de cultură şi a celor de provenienţă mediteraneană.

Aflându-se predominant sub influenţa maselor de aer maritim dinspre nord-vest, Timişoara primeşte o cantitate de precipitaţii mai mare decât oraşele din Câmpia Română. Media anuală, de 592 mm, este realizată îndeosebi ca urmare a precipitaţiilor bogate din lunile mai, iunie, iulie (34,4% din totalul anual) şi a celor din lunile noiembrie şi decembrie, când se înregistreză un maxim secundar, reflex al influenţelor climatice submediteraneene. În perioada propice culturilor agricole, cad aproape 80% din precipitaţii, ceea ce constituie o condiţie favorabilă dezvoltării plantelor de cultură autohtonă.

Urmare a poziţiei sale în câmp deschis, dar situat la distanţe medii de masivele carpatice şi de principalele culoare de vale care le separă în această parte de ţară (culoarul Timiş-Cerna, valea Mureşului etc.), Timişoara suportă, din direcţia nord-vest şi vest, o mişcare a maselor de aer puţin diferită de circulaţia generală a aerului deasupra părţii de vest a României. Canalizările locale ale circulaţiei aerului şi echilibrele instabile dintre centrii barici impun o mare variabilitate a frecvenţei vânturilor pe principalele direcţii.

Cele mai frecvente sunt vânturile de nord-vest (13%) şi cele de vest (9,8%), reflex al activităţii anticiclonului Azorelor, cu extensiune maximă în lunile de vară. În aprilie-mai, o frecvenţă mare o au şi vânturile de sud (8,4% din total). Celelalte direcţii înregistrează frecvenţe reduse. Ca intensitate, vânturile ating uneori gradul 10 (scara Beaufort), furtunile cu caracter ciclonal venind totdeauna dinspre vest, sud-vest (1929, 1942, 1960, 1969, 1994). Distribuţia vânturilor dominante afectează, într-o anumită măsură, calitatea aerului oraşului Timişoara, ca urmare a faptului că sunt antrenaţi poluanţii emanaţi de unităţile industriale de pe platformele din vestul  şi sudul localităţii, stagnarea acestora deasupra  fiind facilitată atât de morfologia de ansamblu a vetrei, cu aspect de cuvetă, cât şi de ponderea mare a calmului atmosferic (45,9%).

Istoria Timişoarei

Timişoara are o istorie îndelungată care începe cu antice aşezări umane pe actuala vatră a oraşului şi mai apoi cu apariţia primei cetăţi fortificate, în jurul secolului XII. Cetatea a trecut prin diferite stăpâniri care i-au marcat profund cursul dezvoltării. A început să se dezvolte sub stăpânirea ungară a lui Carol Robert de Anjou, în secolul XIV, devenind pentru scurt timp şi capitală a Regatului Ungar. Cetatea a fost apoi cucerită de otomani, în 1552, şi pentru aproape două secole a devenit un important bastion militar turcesc. În 1716 istoria Timişoarei ia o puternică întorsătură, când cetatea e cucerită de Imperiul Habsburgic şi începe reconstrucţia şi dezvoltarea oraşului drept capitală a Banatului. Colonizarea Banatului face din Timişoara un adevărat centru multicultural şi multiconfesional. Construcţia canalului navigabil Bega dă un avânt puternic dezvoltării economice şi a comerţului. Oraşul cunoaşte o perioadă de înflorire fără precedent, ajungând să primească numele de "Mica Vienă" ca recunoaştere a importanţei şi frumuseţii lui. În 1919, Banatul se uneşte cu România şi în Timişoara se instaurează pentru prima dată administraţia română. Ocupaţia sovietică postbelică marchează începutul perioadei comuniste, perioadă care ia sfârşit în 1989 odată cu Revoluţia anticomunistă: revoluţie pornită tocmai din oraşul de pe Bega.

Primele urme umane existente pe teritoriul de astăzi al Timişoarei datează din neolitic, mai bine de 10.000 de ani în urmă. Poziţia geografică a vetrei pe care s-a dezvoltat oraşul Timişoara, în centrul unei zone delimitate de trei artere importante de circulaţie (Mureş, Tisa, Dunărea), fertilitatea Câmpiei bănăţene, luncile şi mlaştinile întinse din preajmă au oferit încă din vechime, condiţii favorabile de hrană şi vieţuire a oamenilor. În cartierul Fratelia au fost descoperite vase ceramice aparţinând culturii Vinca, iar în altă locaţie, un complex de locuinţe şi ceramică. De asemenea, au fost descoperite obiecte aparţinând acestei perioade (anul 4000 î.Chr) în cartierele Cetate, Mehala şi la Pădurea Verde.

Referitor la perioada bronzului, cea mai relevantă descoperire este o necropolă de incineraţie în cartierul Fratelia, unde arheologii au scos la lumină 300 de morminte şi 600 de vase. Această necropolă susţine ipoteza că aici exista o aşezare stabilă. Au mai fost descoperite urme din epoca bronzului şi în siturile din cartierele Fabric şi Mehala.

Epoca fierului, legată de înflorirea civilizaţiei geto-dacă, este şi ea reprezentată. Au fost descoperite ceramică, monede romane din aur şi bronz precum şi un cuţit la Pădurea Verde. Din perioada romană au fost descoperite monede, fibule şi un vârf de lance în cartierele 1 Mai şi Mehala. În vatra oraşului este atestată o continuitate şi după retragerea aureliană. În cartierul Freidorf au fost găsite fragmente de râşniţă, seminţe carbonizate, gropi de aprovizionare, toate datând din secolele III-IV şi care atestă practicarea agriculturii şi creşterea animalelor, iar resturile de vânat indică practicarea vânătorii. De asemenea în situl de la Cioreni s-a descoperit ceramică autohtonă, dar şi romană aparţinând secolelor II-IV, iar locuirea aşezării se prelungeşte până în secolele VIII-IX. Tot în acestă aşezare a fost identificată o necropolă aparţinând feudalismului timpuriu din care s-au cercetat 50 de morminte. Este vorba de acelaşi lucru şi în cazul cercetărilor de la Dumbrăviţa unde materialul ceramic şi celelalte obiecte descoperite au dus la concluzia existenţei unei aşezări daco-romane datând din secolele II-III.

Se presupune că în secolul IX, cneazul Glad domnea peste aceste locuri. El a acceptat suveranitatea ungară. Totuşi, până acum nu a fost descoperit nici un document care să dateze din acea perioadă. Prima atestare documentară a localităţii Timişoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialişti fie în 1212, fie în 1266. În această perioadă, cetatea ocupa o suprafaţă dreptunghiulară, iar fortificaţia consta dintr-un val de pământ cu palisadă care era apărată din trei părţi de braţe de apă, iar pe a patra latură de un canal. Aşezarea care a evoluat în această zonă nu dobândise până atunci o importanţă politică, economică, socială sau religioasă, pentru că rolul dominant în zonă, în plan politic şi spiritual, îl avea Cenadul. În 1175 este menţionat comitatul Timiş, dar sursele nu menţionează care este centrul economic şi administrativ al acestuia. În momentul atestării sale, acesta făcea parte din comitatul Timiş, o unitate administrativ teritorială a regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat, cu centrul administrativ în „Urbs Morisena” (apoi Cenad) fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 şi încorporat regatului ungar.

Fiind aşezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului, atât Timişoara cât şi funcţia de comite de Timiş devin din ce în ce mai importante. Timişoara primeşte un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou care în urma vizitei sale din 1307 ordonă construirea unui palat regal, pe locul unde este acum Castelul Huniazilor construit de Ioan de Hunedoara, iar în timpul anarhiei feudale, acesta chiar îşi va muta capitala la Timişoara. Stabilirea curţii regale în acest loc a determinat o creştere demografică a aşezării, dar importanţa ei devine şi comercială şi politică. Timişoara devine capitala regatului ungar pentru o perioadă de 8 ani, între 1316-1323. Carol Robert de Anjou va mai reveni la Timişoara în 1330 când porneşte de aici împotriva lui Basarab I, Domnul Țării Româneşti. Palatul regal a fost ridicat cu meşteri italieni şi era organizat în jurul unei curţi dreptunghiulare având un corp principal care era prevăzut şi cu un donjon sau un turn.

Timişoara va juca un rol important şi în lupta cu noua ameninţare de la Sud: turcii otomani. În 1394, turcii conduşi de Baiazid trec pe lângă Becicherecul Mare şi Timişoara în drumul lor spre Țara Românească unde vor fi înfrânţi de către voievodul muntean Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine. Timişoara va servi din nou ca punct de concentrare a forţelor armate creştine, de data aceasta în vederea confruntării de la Nicopole. După înfrângerea creştinilor, turcii vor devasta Banatul până la Timişoara, de unde vor fi alungaţi de către comitele de Timiş, Ștefan de Lossoncz (Lossonczy István).

Numirea lui Ioan Huniade în 1440 în funcţia de comite de Timiş marchează un capitol aparte din istoria Timişoarei. Ioan Huniade va fi cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad, asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creştinătăţii. El va transforma oraşul într-o tabără militară permanentă şi în domiciliul său, pentru că se mută împreună cu familia. Astfel, cetatea va rămâne în posesia Corvineştilor până în 1490. Iancu de Hunedoara se ocupă şi de refacerea vechiului castel, cu ajutorul unui arhitect italian. După moartea lui Ladislau al V-lea, regele Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Ioan Huniade, este ales suveran al Ungariei (1458). Acesta este considerat de către istoriografia maghiară drept unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei. Odată cu extinderea teritorială a Imperiului Otoman în această parte a Europei, Timişoara, prin poziţia sa şi prin forţa garnizoanei sale devine cheia unui întreg sistem defensiv ce asigura partea sud-estică a Ungariei. Din această cauză încercările de cucerire ale turcilor devin din ce în ce mai insistente. Astfel, tentative de cucerire a cetăţii au loc în anii 1462, 1467, dar toate aceste expediţii au eşuat. În anul 1478, Matei Corvin numeşte în funcţia de comite de Timiş pe Paul Chinezu.

Un episod deosebit din istoria Timişoarei îl reprezintă asediul cetăţii de către oastea ţăranilor răsculaţi condusă de Gheorghe Doja. Războiul ţărănesc a pornit din Transilvania, după ce Gheorghe Doja a fost numit comandant al cruciadei anti-otomane, iniţiate de Papa Leon al X-lea. Acesta promisese iobagilor participanţi la cruciadă, eliberarea, însă cum războiul nu a mai avut loc, nemulţumirea maselor oprimate a dus la transformarea revoltei într-o răscoală. Armatele răsculate, formate din iobagi români şi unguri au înfrânt mai întâi nobilimea condusă de comitele Ștefan Bathory şi episcopul Nicolaie Csaki, dar au fost înfrânte lângă Timişoara de comitele Ioan Zapolya. Gheorghe Doja a încercat să schimbe albia Begăi pentru a se putea apropia mai uşor de cetate, dar nu a reuşit şi a fost înfrânt. Se spune că locul unde Doja a suferit o cumplită moarte, fiind pus pe un scaun din fier înroşit şi ars de viu, este marcat de statuia Sfintei Marii din Piaţa cu acelaşi nume a cartierului Iosefin. Totuşi, ultimele ipoteze susţin că torturarea lui Doja a avut loc chiar lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Deci este mult mai probabil ca locul execuţiei să fie undeva în faţa Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului.

După moartea lui Ioan Zapolya, Transilvania şi Banatul, împreună cu Timişoara, vor ajunge în mâinile Habsburgilor. După un asediu eşuat în anul 1551, turcii se regrupează şi se întorc cu o nouă strategie. La 22 aprilie 1552o armată de 160.000 de oameni sub comanda lui Ahmed–Paşa pleacă de la Adrianopol, iar peste două luni ajunge în faţa Timişoarei, înconjurând-o în două zile. Se construiesc poduri peste râu, iar mlaştinile sunt acoperite cu lemn şi scânduri. Luptele au continuat 25 de zile, iar cei 160.000 de mii de turci atacau cetatea apărată de numai câteva mii de creştini. Lovitura de graţie este distrugerea Turnului de apă care făcea legătura între oraş şi castel, iar cei din cetate rămân fără apă pe o căldură dogoritoare. Aşadar, comitele Ștefan de Losoncz nu mai are altă soluţie decât să negocieze predarea cetăţii şi reuşeşte să obţină promisiunea că trupele creştine decimate şi civilii din oraş vor putea trece cu tot avutul lor, lăsând cetatea în mâna turcilor. Astfel, la 30 iulie 1552 soldaţii, civilii şi răniţii ies din cetate încrezători în vorbele paşei însă acesta îşi încalcă jurământul şi toţi supravieţuitorii, sunt măcelăriţi cu cruzime de către ieniceri. Rănit grav, Ștefan de Losoncz, comandantul garnizoanei, este adus în faţa lui Ahmed – Paşa şi decapitat. Oraşul este apoi prădat, devastat, bisericile creştine sunt transformate în geamii musulmane, iar clopotele, aruncate din turnuri.

Transformarea Timişoarei în capitală de vilaiet otoman, sub conducerea unui vali (guvernator) sau beilerbei (uneori cu rang de paşă sau chiar de vizir), schimbă mult oraşul, în primul rând în ceea ce priveşte compoziţia etnică. Musulmanii privilegiaţi (şi odată cu ei şi primii evrei, de rit sefard) vin aici şi, pe lângă agricultură s-a dezvoltat mult şi comerţul. În această perioadă o parte din Banat este organizată de către turci în vilaiet. Aceasta cuprinde 6 sangeacuri: Timişoara, Cenad, Lipova, Gyula, Moldova Veche şi Orşova, dar reşedinţa vilaietului rămâne la Timişoara, care avea atunci acelaşi statut cu Buda şi Belgrad, unde conducea un supus direct al sultanului, un beglerbeg. Oraşul va fi împărţit în patru districte, iar suburbiile în 10 mahalale. Casele au fost construite din lut şi acoperite cu ţigle din lemn, străzile fiind pavate cu lemn. Apa folosită pentru spălat şi băut provenea din râul Bega (numit din greşeală Timiş), dar tot aici se aruncau şi gunoaiele. Oraşul avea un caracter policentrat, din cauza condiţiilor geografice (foarte multe canale şi mlaştini). Din necesităţi de ordin militar a fost nevoie ca fiecare cartier să fie fortificat. Fortificaţiile, în afară de castel, sunt realizate din lemn şi pământ.

Cu excepţia unei perioade de la sfârşitul secolului XVI, oraşul nu va mai suferi asedii până la sfârşitul secolului XVII. Dar rolul său militar şi strategic rămâne foarte important prin implicarea garnizoanei turceşti în acţiunile desfăşurate în alte zone de interes pentru Poarta Otomană. Puternica garnizoană va fi mereu prezentă în confruntările dintre partidele nobiliare ardelene, dintre pretendenţii la tronurile Țărilor Române. Vreme de peste o sută de ani Cetatea şi oraşul cunosc un permanent du-te–vino de oşti, căpetenii (inclusiv sultanul), de suite militare sau nobiliare, solii străine. La Timişoara s-au refugiat şi au căutat să obţină sprijin militar diferite căpetenii nobiliare filo-turce, care râvneau la tronul Transilvaniei. Tot de aici încercau să primească ajutor şi unii pretendenţi la tronul Țării Româneşti şi chiar al Moldovei. Ca reşedinţă de vilayet (elayet), Timişoara va fi unul dintre cele mai importante centre ale stăpânirii otomane şi un punct-cheie în această parte a Europei.

În 1594, Banul de Lugoj-Caransebeş, Gheorghe Pantelici declanşează o răscoală antiotomană în Banat, având centrul la Becicherecul Mare. După patru eşecuri consecutive, beglerbegul de Timişoara, Hassan cel Mic, va reuşi să o înfrângă doar după ce adună o armată de 30.000 de oameni şi o puternică artilerie. În urma unei puternice ofensive transilvănene condusă de Georg Borbely, armata creştină cucereşte cetăţile Bocşa,  Șoimoş, Cenad, Nădlac, Pâncota, Arad, Făget, Lipova şi Vârşeţ, dar Timişoara rămâne neatinsă.

O primă încercare de recucerire a oraşului are loc în 1596 când o oaste a lui Sigismund Bathory, împreună cu 4000 de soldaţi trimişi de Mihai Viteazul şi 4000 de creştini din Banat încep asediul cetăţii, iar mai târziu în sprijinul asediaţilor vin şi 10.000 de tătari. După 40 de zile de eforturi zadarnice asediatorii se retrag. O nouă oaste transilvăneană revine anul următor, dar şi de această dată încercarea se soldează cu un eşec. Din timpul revoltei antiotomane a ţărilor româneşti mai este de menţionat un raid al soldaţilor lui Mihai Viteazul, care devastează mahalalele în 23 februarie 1600, iar apoi încercarea lui Basta şi a lui Radu Șerban de eliberare a cetăţii în anul 1603, ale căror armate însă nu ajung nici măcar sub zidurile oraşului.

Nici imperialii nu subestimau importanţa Timişoarei, din moment ce principele elector Friedrich August von Saxen intenţionează în repetate rânduri să asedieze cetatea (1695 şi 1696). Pe de altă parte, zădărnicirea acestor planuri prin intervenţia trupelor otomane conduse de însuşi sultanul Mustafa II, fuga acestuia la Timişoara în urma înfrângerii suferite la Zenta (1697), dar şi reconstruirea fortificaţiilor din porunca noului sultan Ahmed II (1703), demonstrează importanţa cetăţii în planurile otomanilor.

După 17 ani de relativă linişte izbucneşte un nou război austro-turc. După victoria de la Petrovaradin (5 august 1716) asupra oştilor otomane, prinţul Eugeniu de Savoia decide cucerirea cetăţii Timişoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziţie strategică. În urma unui asediu de 48 de zile, însoţit de bombardamente repetate, care au distrus în mare parte clădirile din interiorul cetăţii, la 12 octombrie 1716, Mehmed Paşa, ultimul comandant otoman al Timişoarei, acceptă capitularea, iar garnizoana turcă părăseşte definitiv oraşul. La 18 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia îşi face intrarea triumfală într-o cetate grav răvăşită de violentul asediu. Garnizoana otomană se retrage în sudul Dunării, iar după 164 de ani cetatea intră din nou sub stăpânirea europenilor.

În 21 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia adresează împăratului Carol al VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat şi guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale. În 12 iulie 1717 generalul – conte Mercy înaintează Camerei Aulice de la Viena „Proiectul modest de organizare a Banatului Timişoarei”. După aprobarea proiectului s-a întocmit „Comisia de organizare a Țării Banatului”, care va funcţiona sub conducerea contelui Mercy. În sfârşit, la 28 iunie 1719, Împăratul a semnat Decretul care numea Administraţia Banatului şi stabilea sediul acesteia la Timişoara, care devenea astfel capitala unei provincii importante a Monarhiei Habsburgice şi reşedinţa principalelor structuri administrative. S-a creat însă un aparat administrativ stufos, care impunea treptat o nouă mentalitate în viaţa oraşului. Până în anul 1751 Banatul a fost guvernat militar. Începând cu anul 1751 şi până în anul 1778, când Banatul a fost reîncorporat la regatul maghiar, administraţia a fost una civilă. O schimbare, de ordin administrativ, survine în anul 1778, când Banatul, cu excepţia graniţei militare, este reîncorporat regatului maghiar, fiind acum divizat în 3 comitate. Timişoara pierde statutul de reşedinţă a unei provincii imperiale, devenind un oraş provincial în regatul maghiar. În administraţie a fost introdusă limba maghiară.

Un moment important în existenţa Timişoarei intervine în anul 1781. Prin Diploma din 21 decembrie 1781, emisă de împăratul Iosif al II-lea, Timişoara dobândea statutul privilegiat de „Oraş liber regesc”. Va fi reînnoit în anul 1790 de împăratul Leopold al II-lea. Beneficia de acum de o serie de avantaje importante care vor îngădui o dezvoltare mai accelerată a activităţilor urbane. Era scos de sub jurisdicţia comitatului (reînfiinţat în 1780); trimitea reprezentanţi proprii în Dietă; îşi alegea proprii dregători şi juraţi; percepea vamă la intrarea şi ieşirea mărfurilor; avea dreptul de a organiza târguri anuale şi săptămânale de a-şi stabili bugetul propriu de venituri şi cheltuieli anuale; era scutit de anumite obligaţii fiscale; avea dreptul la o stemă proprie etc.

După cucerirea Banatului, autorităţile imperiale de la Viena au început un amplu proces de colonizare, folosind în special germani catolici (şvabi) din Württenberg, Schwaben, Nassau, etc. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalităţii, mulţi dintre imigranţi murind de malarie la 2-3 luni de la sosire. De aceea, pentru o vreme, creşterea populaţiei a fost asigurată doar din procesul de imigrare. Ca rezultat ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populaţiei.

Fiind buni meşteşugari, germanii au dezvoltat industria şi comerţul. În Timişoara, şvabii s-au stabilit mai ales în Fabric, unde au dezvoltat puternic meşteşugăritul. Datorită nevoii de a asigura condiţii bune de viaţă populaţiei colonizatoare autorităţile austro-ungare au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în acelaşi timp altele noi. Astfel, regiunea a devenit o reţea organizată, ordonată şi cu o structură compactă. În cetate nu au fost acceptaţi decât catolici. Populaţia sârbă şi românească locuia în suburbii.

Dacă iniţial, apa a jucat un rol important în apariţia aşezării, dimpotrivă, în secolul XVIII, mlaştinile erau considerate principala sursă a molimelor. Cele mai importante realizări teritoriale au ţinut de hidrotehnică: regularizarea debitelor râurilor şi asanarea mlaştinilor. Între 1728 şi 1732 cursul râului Bega a fost regularizat, creându-se un canal navigabil între Timişoara şi cursul inferior. Astfel oraşul a fost conectat, prin intermediul râului Tisa şi al Dunării, la reţeaua fluvială central europeană, devenind apt să facă faţă transporturilor masive înainte de apariţia căii ferate. Prin urmare, lucrările de regularizare a cursului Bega şi Timişului şi desecarea mlaştinilor au schimbat radical imaginea oraşului.

Oraşul este lovit în martie 1738 de o cumplită epidemie de ciumă, care face un mare număr de victime (aproximativ 1.000 din totalul de 6.000 de locuitori). Un incendiu devastator distruge aproape tot vechiul cartier Palanca Mare, cel mai grav afectat de epidemie. Epidemiile de holeră şi ciumă s-au repetat la diferite intervale. Cimitirul înfiinţat în 1723 ajunge neîncăpător şi în anul 1749 este sfinţit un nou cimitir, pe locul actualului Parc Central. Și acesta se umple până în anul 1771, când este închis. În 1831 şi 1836 o nouă epidemie de holeră se abate asupra Timişoarei, împuţinând ulterior numărul locuitorilor.

În 1848 izbucneşte revoluţia în Europa. În Imperiul Habsburgic aceasta a avut un caracter preponderent naţional, maghiarii vedeau momentul oportun pentru a ieşi de sub autoritatea Casei Imperiale, în timp ce minorităţile din regatul maghiar doreau să folosească momentul să se desprindă de regatul maghiar. În acest an, trupele revoluţionare maghiare înfrâng trupele imperiale austriece din Transilvania şi Banat asediind timp de 114 zile cetatea Timişoarei, fără a o cuceri. Totuşi pierderile de vieţi umane şi pagubele materiale au fost semnificative. Revoluţia a fost înnăbuşită în Banat şi Transilvania prin intervenţia trupelor imperiale. Ca o urmare directă a revoluţiei, Ungaria a fost pusă sub o administraţie militară, unele provincii intrând, ca domenii ale coroanei, sub jurisdicţia nemijlocită a Casei de Habsburg, printre acestea numărându-se şi nou-înfiinţata provincie “Voevodina sârbească şi Banatul timişan” cu reşedinţa în Timişoara.

Anii 1849-1850 au însemnat pentru românii bănăţeni şi ardeleni anii protestelor. În această perioadă a fost elaborată o cerere „Petiţia generală din 13 februarie 1849”, semnată de 7 reprezentanţi ai Transilvaniei şi 3 reprezentanţi ai Banatului, prin care se cerea unificarea tuturor românilor din Imperiul Habsburgic, cu o administraţie proprie. Însă, prin Constituţia din 4 martie 1849, bănăţenii au fost scindaţi în Voivodina sârbească şi Banatul timişan care aparţineau de Austria. Noua provincie imperială a cărei existenţă fusese consfinţită şi prin decretul imperial din 18 noiembrie 1849, era condusă atât militar, cât şi civil, iar limba oficială era cea germană. Timişoara a fost desemnată drept reşedinţă a guvernatorului iar oraşul îşi menţinea privilegiile obţinute ca oraş liber regesc. Prin desfiinţarea vămilor interne, dar şi prin vămile protecţioniste impuse ţărilor vestice dezvoltate s-a creat un cadru favorabil dezvoltării economice din Imperiu, dezvoltând puternic zona şi favorizând un impuls economic ce va ajuta la reconstrucţia suferită după revoluţia de la 1848.

Timişoara avea acum diverse manufacturi (fabrica de bere, mori, fabrica de ţesut mătase, săpun, covoare) şi era bine aprovizionată cu produse agricole din zona de câmpie a Banatului. Ca şi consecinţă imediată, este introdusă o linie de telegraf, iluminatul stradal cu gaz şi oraşul este legat prin cale ferată de reţeaua din imperiu şi de portul de la Baziaş. În numai câţiva ani, aici se deschid bănci, se înfiinţează Camera de Comerţ.

La 15 noiembrie 1857 a fost deschisă calea ferată Timişoara–Szeged. Călătoria de la Timişoara la Budapesta dura 26 ore, iar de la Timişoara la Viena 36 de ore.

În anul 1859, se întâmplă două evenimente importante, Unirea Principatelor Române şi războiul austro-franco-piemontez soldat cu înfrângerea Austriei, fapt care a determinat o apropiere a împăratului de aristocraţia maghiară. Fruntaşii români au aflat despre tratativele dintre austrieci şi unguri în privinţa Banatului, ca regiunea să fie trecută sub administrare maghiară. Andrei Mocioni, a cerut o audienţă la împărat, a arătat că în Banat nu este motivată o administraţie maghiară unde populaţia este predominant de naţionalitate română, apoi sârbă şi maghiară. Între 18 şi 19 noiembrie 1860, la Timişoara a avut loc o întâlnire tot pe această temă, dar încorporarea Banatului la Ungaria fusese deja decisă la Viena şi era una din condiţiile pentru o mai strânsă apropiere de Ungaria, respectiv de aristocraţia maghiară, de care împăratul avea atâta nevoie pentru succesul politicii sale. Astfel, nici memoriul din decembrie 1860, semnat de peste 12.000 de intelectuali, negustori şi meseriaşi din Banat, nici jalbele şi doleanţele sârbilor nu şi-au gasit ecou. Prin patenta din 27 decembrie 1860, împăratul Franz Joseph I a decis anexarea Banatului la Ungaria.

Pe data de 16 februarie 1868, se dau noi legi prin care se dispune ca limba ţării şi a regiunii să se folosească în scris la toate dezbaterile judecătoreşti şi comunale, în şcolile primare, medii şi superioare. Comunele puteau să dispună liber asupra păşunilor comunale. Oraşele în care nu erau comunitaţi militare, urmau să se organizeze ca şi comunele grănicereşti cu primari şi consilieri comunali. Ca primă măsură a fost evident o politică de maghiarizare, dar totuşi, pentru Timişoara această epocă a reprezentat o perioadă de înflorire, sub aspect economic şi demografic. Instituţiile de credit investesc sume importante în dezvoltarea industriei locale, la trecerea în secolul XX aici există numeroase întreprinderi: două fabrici de spirt, o turnătorie de fier, o fabrică de chibrituri, o fabrică de cărămizi, o fabrică de gaz, o fabrică de lanţuri, o fabrică de pălării, o fabrică de ciocolată. Prin intermediul canalului Bega Timişoara era legată, prin Tisa şi Dunăre, la sistemul fluvial al Europei Centrale.

În data de 6 aprilie 1871 a fost dată în folosinţă calea ferată Timişoara–Arad. Durata călătoriei spre Budapesta se reducea simţitor, faţă de ruta Timişoara–Jimbolia–Szeged (inaugurată în 1857). Odată cu inaugurarea căii ferate Timişoara–Caransebeş la 23 octombrie 1876 Timişoara devine nod de cale ferată.

Tot în această perioadă a fost introdus tramvaiul cu cai, telefonul, iluminatul public electric, s-au asfaltat arterele mari de circulaţie. În 1899 s-a introdus la Timişoara tramvaiul electric. În timpul primarului Carol Telbisz s-au dezvoltat inclusiv suburbiile cetăţii, unde existau manufacturi şi meşteşugari pricepuţi. Pentru că Timişoara şi-a pierdut importanţa militară şi deoarece era nevoie de o lărgire a spaţiului, a avut loc defortificarea cetăţii. Au fost demolate rând pe rând vechile porţi ale cetăţii, au fost construite bulevarde de legătură cu suburbiile, iar acestea au fost înghiţite rând pe rând de marele oraş.

Anii primului război mondial au adus multiple greutăţi în viaţa populaţiei timişorene. Nivelul de trai a scăzut rapid datorită creşterii masive a preţurilor. Spre exemplu preţul pâinii a crescut de patru ori în timpul războiului, al făinii de şapte ori, al cartofilor de 14 ori. Inflaţia accentuată a redus drastic veniturile reale ale populaţiei. Din cauza repetatelor rechiziţii, raţiile alimentare puse la dispoziţia locuitorilor au fost mereu micşorate, devin insuficiente şi aduc numeroase familii în pragul foametei. Pe baza unor legi excepţionale sunt suprimate aproape total şi puţinele libertăţi cetăţeneşti existente. O parte a întreprinderilor industriale a fost militarizată şi orientată spre producţia de război. A sporit durata zilei de lucru şi s-a extins utilizarea muncii femeilor şi copiilor în fabrici, în locul bărbaţilor trimişi pe front. Până în ianuarie 1918, din Timişoara au fost mobilizaţi şi trimişi pe front 12.832 bărbaţi, dintre care mulţi nu s-au mai întors la familiile lor. Mii de femei au rămas văduve, mii de copii au rămas orfani. Pe fondul acestui tablou sumbru, marcat de numeroase lipsuri şi pierderi de vieţi omeneşti, nemulţumirile acumulate izbucnesc în agitaţii de stradă, în frământări sociale. În 2 decembrie 1917 peste 4.000 de oameni au ieşit în stradă şi cer încheierea imediată a păcii, încetarea războiului.

Sfârşitul primului război mondial a văzut populaţia Timişoarei într-o stare extrem de tensionată. La 31 octombrie 1918, are loc o mare demonstraţie de stradă la Timişoara. În aceeaşi zi, în sala cazarmei militare, are loc o întrunire a celor mai importante personalităţi politice şi militare locale şi se înfiinţează un Consiliu Naţional al Banatului, cu reprezentanţi ale celor mai importante etnii din Banat: români, sârbi, germani şi unguri.

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria şi locotenentul colonel Albert Bartha, şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara, au participat, în Budapesta, la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorşi la Timişoara, au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntaşii maghiari locali şi decid ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstraţia de stradă, să proclame Republica Banat,un stat ce urma să fie organizat urmând modelul elveţian şi să înfiinţeze Sfatul Poporului din Banat. Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth proclamă Republica Bănăţeană. În martie 1919 Otto Roth îi propune comandantului trupelor franceze Franchet d'Esperey, crearea unui Banat independent, sub protecţia Franţei. În 1919 Banatul a fost împărţit între România şi Regatul Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Mai târziu, o ultimă încercare de independenţă vine din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 trimit o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul dar şi regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere. Republica Banat însă nu era agreată de o parte a românilor care doreau unirea Banatului cu Regatul Român. Aurel Cosma, liderul românilor din Banat, a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: "Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional." Fruntaşii românilor părăsesc consfătuirea şi, într-o întrunire separată, alcătuiesc Consiliul Militar Naţional Român, având ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma.

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Naţional Militar al Șvabilor din Banat, având ca lider pe locotenentul colonel Albert Fuchs. În seara de 31 octombrie, mii de români din Timişoara şi satele învecinate participă la o impresionantă adunare naţională în Piaţa Libertăţii. Aprobă cu ovaţii cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române." Consiliul Militar Naţional Român se impune încă din primele zile cu o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv a susţinut interesele locuitorilor români şi va acţiona cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. Va avea o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene. Într-un comunicat adresat populaţiei arată că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi va recunoaşte numai dispoziţiile acestuia. Era o declaraţie fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.

La mijlocul lunii noiembrie situaţia din Timişoara se complică şi mai mult. În baza unei Convenţii Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureş. Teritoriul evacuat trebuia ocupat de forţele aliate. Pe acest temei, unităţile militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918 ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă.

În 1919 Banatul a fost împărţit între România şi Regatul Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Mai târziu, o ultimă încercare de independenţă vine din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 trimit o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul dar şi regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.

În 28 iulie se instalează administraţia română în Banat, iar în 3 august 1919 intrau în Timişoara primele unităţi ale armatei române, în ziua următoare regatul român încheind tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în graniţele României Mari. În urma măririi considerabile a teritoriului, România devenea un stat multietnic în care procentul cetăţenilor de altă naţionalitate decât cea română era 24%. Deşi majoritatea locuitorilor Banatului era reprezentată de români, în Timişoara situaţia era alta în această vreme. Un alt aspect important, care ar trebui cercetat, este încadrarea oraşului în sfera culturală românească, dat fiind faptul că locuitorii Timişoarei trăiseră atâta timp într-o alta sferă culturală, caracterizată printr-un alt set de valori.

Se poate constata faptul că, după unire, a avut loc modificarea structurii etnice a oraşului cauzată de noile drepturi de stabilire a tuturor românilor mărginaşi Timişoarei, în cadrul noului oraş, din cauza desvoltării orasului şi înglobării comunelor adiacente sub forma de noi cartiere (Mehala, Iosefin etc.). Astfel, dintr-o populatie de aproximativ 9% (1910 - populaţia totală: 72.000 locuitori), populaţia românească ajunge până în 1990 la 82% (populaţia totală : 351.000 locuitori). În anii care au urmat unirii s-a avut în vedere asigurarea unui cadru economico-financiar, administrativ şi legislativ comun întregii Românii, majoritatea locuitorilor germani, maghiari, sârbi integrându-se în structurile sistemului social-politic românesc. Astfel, după unire, România a devenit un stat multietnic, în 1918 24% din populaţie fiind de altă enie decât cea română.

Perioada interbelică a însemnat pentru Timişoara o etapă de remarcabil progres economic, edilitar, cultural, spiritual. Integrată în România Mare, aflată pe coordonatele unui regim politic democratic, Timişoara se impune ca un centru urban modern, cu o viaţă publică complexă şi dinamică, în care buna-nţelegere etnică şi confesională, s-a asociat cu un spirit creator, cu un interes mereu sporit pentru cultură şi valorile civilizaţiei europene. Datorită respectării libertăţilor cetăţeneşti, înscrisă în Constituţia din anul 1923, Timişoara s-a definit în societatea românească ca un model de convieţuire a locuitorilor, ca un exemplu de participare nediscriminatorie şi efectivă a oamenilor la activităţile oraşului. Se menţine şi se accentuează spiritul de ordine, bazat pe muncă şi moralitate, pe disciplină şi respect reciproc, grăbind integrarea deplină în structurile regimului social-politic românesc. În peisajul economic apar zeci de întreprinderi industriale, unităţi comerciale, bancare etc. Zeci de instituţii şcolare cu limbile de predare română, maghiară, germană, sârbă, ebraică asigură instruirea, fără oprelişti, a tinerei generaţii. Zeci de asociaţii culturale şi confesionale fac posibilă manifestarea nestânjenită a tradiţiilor naţionale şi dezvoltă un model de civilizaţie europeană modernă.

Anii interbelici au fost marcaţi de multiple împliniri pentru locuitorii oraşului. La 15 noiembrie 1920 Timişoara devine Centru universitar, prin Decretul semnat de Regele Ferdinand I, întemeindu-se Universitatea Școala Politehnică. În 11 - 13 noiembrie 1923 timişorenii fac o primire sărbătorească Regelui Ferdinand I, Reginei Maria, primului ministru I.C.Brătianu. În octombrie 1925 Timişoara găzduieşte cea mai mare Expoziţie zootehnică organizată până atunci de Regatul României. Prezentă la eveniment, familia Regală pune acum şi piatra de fundament a Bisericii Ortodoxe Române din Mehala.

Populaţia oraşului se manifestă plenar pentru apărarea integrităţii statului naţional român, a valorilor şi instituţiilor democratice. Au fost organizate impresionante adunări populare pentru condamnarea intenţiilor revizioniste. În 16 decembrie 1934 s-a desfăşurat adunarea iniţiată de Liga antirevizionistă din România. Participă zeci de mii de locuitori. Mulţimea depune jurământ solemn că "se leagă în faţa lui Dumnezeu să apere cu orice sacrificiu fruntăriile României întregite". O semnificaţie aparte are marea întrunire antifascistă din 24 mai 1936. Și acum participă zeci de mii de oameni. În 4 octombrie 1936 s-a desfăşurat altă adunare populară antirevizionistă. Potrivit relatărilor vremii, au fost prezenţi 40.000-50.000 de oameni, alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, N. Lupu, Sever Bocu, Mihai Popovici, etc. Se aprobă acum o Moţiune prin care se proclama "voinţa neclintită pentru păstrarea şi apărarea în orice fel de hotarelor de azi ale României, statornicite pentru vecie potrivit poruncilor Dreptăţii". Populaţia oraşului a contribuit în anii 1938 – 1940 cu mari sume de bani pentru dotarea corespunzătoare a Armatei Române şi fortificarea graniţei de vest.

O preocupare importantă s-a orientat spre afirmarea Timişoarei în plan cultural şi spiritual. În 18 ianuarie 1922, din iniţiativa Primăriei oraşului, elita intelectuală pune bazele Comitetului Artistic Regional, care va milita pentru afirmarea valorilor culturale ale Banatului. O contribuţie majoră are Sfatul Parlamentarilor Bănăţeni, constituit cu scopul să susţină construirea Catedralei Ortodoxe Române în Timişoara; înfiinţarea Asociaţiei Culturale a Banatului, înfiinţarea Universităţii de Vest, a Academiei de Agricultură, reconstituirea Mitropoliei Banatului, etc. Stăruinţele, mereu repetate, ale locuitorilor oraşului s-au materializat în valoroase şi semnificative acte culturale. În 21 noiembrie 1934, mii de oameni au luat parte la dezvelirea bustului luptătorului naţional Vicenţiu Babeş, monument aşezat în Parcul Central al oraşului. În 13 septembrie 1936 s-a dezvelit bustul lui Alexandru Mocioni, una dintre cele mai importante personalităţi ale Banatului. Monumentul a fost înlăturat mai târziu de autorităţile comuniste. La 20 decembrie 1936, în cadrul unei ceremonii solemne, în prezenţa a zeci de mii de oameni şi a preşedintelui Senatului, Alexandru Lapedatu, episcopul Andrei Mager sfinţeşte piatra fundamentală a Catedralei Ortodoxe (Mitropolitane) Române. A fost un moment de emoţionantă sărbătoare pentru populaţia oraşului. Peste doi ani, la 28 august 1938, episcopul Andrei Mager a sfinţit, în prezenţa unei mari mulţumi, cele şapte clopote ale Catedralei , simbolizând cele şapte taine ale Legii celei Noi. Tot atunci sfinţeşte şi crucile care vor împodobi turlele Catedralei, simbolizând îngerii păzitori şi ocrotitori ai Comunităţii timişorene. Strădanii importante, rămase însă neîmplinite, în perioada interbelică, au fost depuse pentru construirea Palatului Cultural, înfiinţarea Postului de Radio Timişoara, înfiinţarea Universităţii de Vest, a Academiei de Agricultură.

Progresul general al municipiului Timişoara şi prosperitatea înregistrată de o parte importantă a populaţiei în perioada interbelică vor fi simţitor afectate în timpul celei de-al Doilea Război Mondial. Anul 1940, cu gravele pierderi teritoriale suferite de România, provoacă în rândul românilor timişoreni profunde nemulţumiri şi permanentă contestare a nedreptăţilor impuse ţării. La 3 septembrie 1940, o mare demonstraţie populară organizată în centrul oraşului, întruneşte peste 10.000 de oameni care protestează împotriva Dictatului de la Viena.

Intrarea României în război în iunie 1941 aduce asupra populaţiei oraşului o serie de neajunsuri. Mii de bărbaţi au fost mobilizaţi şi trimişi pe front; sute de familii sunt îndoliate; o serie de întreprinderi sunt obligate să-şi orienteze producţia spre cerinţele războiului; numeroase fabrici întâmpină mari dificultăţi în obţinerea materiei prime. Deşi Timişoara nu s-a confruntat cu lipsuri majore la produsele de consum, iar populaţia a fost aprovizionată ritmic cu produse alimentare, cerinţele războiului au obligat Primăria să adopte măsuri de raţionalizare a consumului.

În iunie 1944 războiul se răspândeşte pâna la Timişoara. În noaptea de 16/17 iunie are loc primul bombardament efectuat de Aliaţi asupra oraşului. Au fost aruncate atunci doar bombe incendiare. Locuitorii, instruiţi din timp, s-au refugiat în adăposturi, suferind pierderi minime. În zilele următoare, bombardamentele se repetă cu intensitate sporită; se aruncă bombe incendiare şi explozive, fiind provocate pierderi materiale şi umane. Bombardamentul din 3 iulie a fost cel mai violent şi devastator. În valuri succesive, bombardierele aruncă sute de bombe asupra oraşului. Centrul municipiului, Gara de Nord, Mehala, Iosefin sunt puternic lovite, provocând sute de morţi şi răniţi şi mari distrugeri. După 3 iulie atacurile continuă dar de mică intensitate. În noapte de 30/31 octombrie 1944, Timişoara este lovită de aviaţia germană, fiind distruse 188 de imobile particulare şi ucişi 10 de oameni. Sute de imobile au fost distruse şi peste 4.000 de locuitori au fost sinistraţi în urma bombardamentelor din vara şi toamna anului 1944.

După lovitură de stat din 23 august 1944, Timişoara trece prin alte momente dificile. Ca nod feroviar şi rutier, cu potenţial industrial însemnat, oraşul avea valoare strategică pentru forţele militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului german din Timişoara luat prin surprindere de ostaşii români, s-a predat fără să opună rezistenţă. Însă, începând cu 11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unităţile hitleriste şi cele maghiare declanşează acţiuni ofensive repetate pentru a se apropia şi ocupa Timişoara, apărată de Divizia 9 Cavalerie Română. Cu mari pierderi în tehnică şi oameni, se apropie de periferiile oraşului. În 16 septembrie, tancurile germane intră în Chişoda, Giroc, Ronaţ, Mehala, Freidorf, Fratelia. Un cerc de foc se strânge în jurul Timişoarei. O parte din populaţie se refugiază spre Lugoj. Apărătorii români rezistă, resping asalturile inamice cu sacrificiul a 352 de ostaşi şi ofiţeri. Timişoara nu a putut fi cucerită. Luptele au continuat şi în zilele următoare, dar bătălia pentru Timişoara a fost câştigată definitiv de Armata Română. Cu septembrie 1944 şi intrarea trupelor sovietice în oraş, cursul istoriei Timişoarei va lua un alt drum timp de patru decenii şi jumătate.

După terminarea războiului, Timişoara intră sub ocupaţie sovietică pentru aproape 14 ani (1944 - 1958). Unităţile militare sovietice se instalează în cazărmi şi în cele mai spaţioase imobile. Sunt ani marcaţi de mari lipsuri materiale, de terorizarea fizică şi psihică a populaţiei, de umilire şi frică, de anulare a drepturilor cetăţeneşti. Încă din toamna anului 1944 se impune oraşului un statut de ocupaţie militară. Deşi Guvernul României a precizat clar (29 septembrie 1944) raporturile dintre populaţie şi unităţile sovietice, în realitate militarii sovietici au pătruns de nenumărate ori în casele locuitorilor şi în magazine particulare şi sub ameninţarea armei, au luat importante bunuri materiale.

Ca oraş la graniţa de vest a ţării, cu o numeroasă populaţie de origine etnică germană, ca oraş bine cunoscut prin tradiţia democratică, Timişoara va suporta din plin metodele „puterii roşii” şi consecinţele ocupaţiei sovietice. Începând cu 28 septembrie 1944 s-a trecut la confiscarea întreprinderilor, magazinelor, autovehiculelor, bunurilor aparţinând locuitorilor germani din Timişoara. A urmat deportarea femeilor şi bărbaţilor de origine etnică germană în lagărele de muncă din URSS. În locuinţele acestora se instalează ofiţeri sovietici. În 29 decembrie 1944 s-a înfiinţat Comisia pentru purificarea administraţiei municipale şi a unor întreprinderi timişorene. Se declanşează de acum un val de epurări, arestări şi o violentă propagandă de "demascare" a celor cunoscuţi pentru convingerile lor democratice, propagandă care devine o preocupare zilnică a celor care considerau "marele prieten de la răsărit" ca salvator al României. Prin Decretul Lege 1640/1945 numeroşi timişoreni (bărbaţi între 17-45 de ani, femei între 17-30 de ani) au fost ridicaţi şi deportaţi în lagăre de muncă, iar în întreprinderile industriale şi comerciale sunt numiţi administratori de supraveghere. Profesori universitari, medici, ingineri, avocaţi, artişti, tehnicieni, muncitori, funcţionari, precum legionari şi membri ai partidelor liberal şi naţional-ţărănesc, sunt trecuţi pe liste cu "duşmani ai clasei muncitoare" şi persecutaţi.

Perioada 1948 - 1958, până la plecarea trupelor sovietice din ţară, s-a identificat cu procesul de sovietizare, cu aplicarea metodelor staliniste şi cu terorizarea brutală a mii de locuitori ai Timişoarei. Au fost ani de umilinţe suspiciune şi teamă, de enormă încordare şi tensiune psihică. În plus s-au adăugat drastice măsuri de restricţionare a bunurilor de consum, motivate de cerinţa trimiterii lor în URSS, potrivit Convenţiei de Armistiţiu.

Stemă

Stema municipiului a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări însă a păstrat mare parte din elementele caracterizante. În prezent stema oficială este tăiată în două părţi printr-o linie orizontală. Jumătatea superioară este împărţită din nou în două părţi egale printr-o linie verticală. Deasupra stau 7 turnuri care simbolizează cele 7 provincii româneşti. În partea din stânga sus, pe fundal roşu, peste valuri un pod de aur cu două deschizături boltite, construit din piatră cioplită (podul lui Traian) din care iese un leu de aur. În dreapta sus, un turn de piatră având cornişe duble (reprezentând turnul de apă al cetăţii), două ferestre rotunde la etaj, iar la parter o poartă pe care se vede o roată de fier neagră (moara de apă). În partea de sus a turnului se văd la stânga un steag purpuriu cu o cruce argintie, la dreapta steagul tricolor găurit, introdus după 1989, simbol al Revoluţiei pornite la Timişoara.

În jumătatea de jos, pe câmp albastru, la stânga pluteşte soarele cu chip uman iar la dreapta semiluna, simbol al trecutului oraşului sub stăpânire otomană. Dedesubtul lor se vede Cetatea Timişoara, cu clădirile publice şi industriale, înconjurat de citadele iar la poalele cetăţii curge canalul Bega. La mijlocul stemei se află un scut.

Infrastructură

Municipiul are acces direct la magistralele feroviare şi rutiere care îl traversează, lucru care asigură legătura cu principalele oraşe europene, naţionale şi cu centrele regionale, atât pentru transportul călătorilor cât şi pentru marfă.

Timişoara este traversată de drumul european E70 (Timişoara - Drobeta Turnu Severin - Craiova - Slatina - Piteşti - Bucureşti), drumul european E671 (Satu-Mare - Oradea - Arad - Timişoara) , precum şi de autostrada A1 (Bucureşti - Nădlac).

Transportul auto cunoaşte o adevărată explozie după 1990, astfel că în 2003, gradul de motorizare înregistrat la Timişoara era cel mai mare din România, cu 361 de autovehicule la 1.000 de locuitori, în comparaţie cu doar 315 înregistrate în capitală.

Transportul public este asigurat de 9 linii de tramvaie (a căror trasee au o lungime totală de 134,3 de km) pe o reţea de 37,8 km (33,7 km cale dublă, 4 km cale simplă bidirecţională), 9 linii de troleibuz (cu trasee în lungime de 70,46 de km) pe o reţea de 26,9 km (18,9 km cale dublă, 6,9 km cale simplă, 4,5 km cale dublă acces depou), 19 linii urbane de autobuz (trasee în lungime de 138,7 de km), 3 linii curse convenţie de autobuz (în lungime de 278 km) şi 9 companii de taxi, la care se adaugă serviciul Uber.

Oraşul dispune de patru gări: Gara Timişoara Nord, Gara Timişoara Vest, Timişoara Sud, Timişoara Est şi de staţia de triaj Ronaţ.

Pe planul infrastructurii de transport Timişoara este nodul feroviar din centrul celei mai dense reţele de căi ferate şi industriale din România, fapt care permite multiple legături cu localităţile din judeţ. Principala gară de călători este Timişoara Nord, construită în 1857 prin care trec zilnic peste 130 de trenuri care oferă legături cu toate zonele ţării. Alte staţii, importante pentru transportul local, sunt: Timişoara Est, Timişoara Vest, Timişoara Sud sau Gara Timişoara Ronaţ. De la Timişoara există legături internaţionale directe spre Vârşeţ, Budapesta, Viena, Belgrad şi Sofia.

O importanţă deosebită o are transportul aerian. Timişoara dispune de Aeroportul Internaţional Traian Vuia. De aici operează curse către 28 de destinaţii naţionale şi internaţionale, nouă companii aeriene, precum TAROM, Lufthansa, Ryanair sau Wizz Air. Printre oraşele conectate cu Timişoara pe calea aerului se numără: Barcelona, Berlin, Bucureşti, Londra, Madrid, Milano, Munchen, Roma sau Paris. Atât Ryanair cât şi Wizz Air şi-au constituit baze de operare pe Aeroportul Timişoara, cu câte una respectiv două aernove dedicate.

Economie

Timişoara este unul dintre cele mai dinamice centre economice şi comerciale din România, cu tradiţie istorică în comerţ, transporturi, educaţie, comunicaţii şi turism, fiind oraşul românesc cu cel mai ridicat standard al vieţii.

Timişoara s-a afirmat ca puternic centru economic în secolul al XVIII-lea, odată cu instalarea administraţiei habsburgice. Colonizarea cu şvabi, diversitatea etnică şi religioasă, reconstrucţia cetăţii dar şi sistemul legislativ favorabil proprietăţii private, au determinat formarea unui puternic ţesut de meşteşugari şi comercianţi. Când Revoluţia industrială a început să se manifeste, Timişoara prezenta toate condiţiile favorabile pentru adoptarea ei. Rând pe rând au fost introduse cele mai moderne inovaţii ale vremii. Micile ateliere meşteşugăreşti au lăsat locul industriei mijlocii şi mari. Un al doilea atu important l-a constituit Canalul Bega. Acesta a constituit un avantaj competitiv necesar dezvoltării comerţului, permiţând traficul de mărfuri pe apă, legătura pe Dunăre şi comerţul atât cu Europa dar şi cu restul lumii, prin porturile de la Marea Neagră. În 1857 la Timişoara a ajuns şi calea ferată, completând astfel toate premisele necesare dezvoltării economiei industriale moderne. Însă acest model economic specific, dezvoltat în mod organic de-a lungul a aproape 250 de ani, a luat fine în 1948 odată cu naţionalizarea, suprimarea proprietăţii individuale şi instaurarea economiei de stat planificate. Timişoara a fost succesiv masiv industrializată, urmărind însă criterii diferite de dezvoltarea precedentă.

După căderea regimului comunist, sectorul industrial din Timişoara continuă să furnizeze peste 4% din producţia industrială naţională. Caracteristic economiilor de piaţă avansate, sectorul serviciilor acoperă un procent tot mai mare din economia timişoreană.

În prezent, Timişoara cunoaşte o dezvoltare economică fără precedent, datorată investiţiilor străine din sectoarele de automotive, înaltă tehnologie si IT. Într-un articol din 2005, revista franceză L'Expansion a numit Timişoara "vitrina economică a României", referindu-se la numărul mare de de investiţii străine, considerate ca o "a doua revoluţie" prin care oraşul trece. În anul 2016, la gala Romanian Best Cities, Forbes a desemnat Timişoara, pentru a doua oară consecutiv şi pentru a treia dată in istorie, cel mai dinamic oraş din România din punct de vedere economic şi cel mai bun oraş pentru afaceri.

Capitalul străin investit la Timişoara provine în special din ţări precum Germania, Italia, Franţa, Statele Unite şi Ungaria. Printre cele mai mari companii stabilite aici se numără producătorul de anvelope Continental, producătorul de componente auto Hella, Flextronics (telefonie mobilă, aparatură electronică), Dräxlmaier (componente auto pentru BMW), Linde Gas (gaze tehnice), Procter & Gamble (detergenţi), Nestlé (napolitane), GTM Logistics Europe, Mahle (componente auto), TRW (volane), DM (drogherie), Profi (supermarket), etc.

În prezent Timişoara deţine un produs intern brut/locuitor mai mult de dublul mediei naţionale conform datelor Institutului Naţional de Statistică.

Viaţa culturală

Timişoara este un oraş multicultural, multiconfesional, cu tradiţie culturală istorică, influenţat de diversele comunităţi etnice, în special de cea germană, maghiară şi sârbă, dar şi de cele bulgară, italiană, greacă, franceză, spaniolă şi ucraineană. Cu cele peste 12 instituţii culturale profesioniste, Timişoara este, după Bucureşti, al doilea pol cultural din ţară din punct de vedere al mărimii şi diversităţii ofertei culturale. O mare tradiţie o are teatrul timişorean, care prin cele trei teatre de stat: Teatrul Naţional, Teatrul German de Stat şi Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, oferă spectacole în limbile română, germană şi maghiară. Cele trei instituţii împart aceeaşi clădire-simbol cu Opera Română.

Filarmonica Banatul întregeşte paleta de oferte culturale. Pe scenele Timişoarei au apărut nume celebre precum Johann Strauss (fiul), Joseph Haydn, Franz Liszt şi George Enescu.

În septembrie 2016 Timişoara a fost desemnată Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2021 din partea României. Va deţine titlul împreună cu oraşul sârbesc Novi Sad şi oraşul grecesc Eleusina.

Patrimoniul arhitectural

Timişoara deţine cel mai amplu ansamblu de clădiri istorice din România (cca 14.500), constituit din ansamblurile urbane ale cartierelor Cetate, Iosefin, Fabric şi Elisabetin. Diversitatea arhitecturală, reprezentată de baroc, istorism şi Wiener Secession, a adus Timişoarei renumele de „Mica Vienă”.

Bastionul Maria Therezia cuprinde cea mai mare parte a zidului de apărare a vechii Cetăţi a Timişoarei, care s-a păstrat până azi. Mai există un fragment din zidurile fostei Cetăţi în Parcul Botanic şi încă un fragment, pe Calea Alexandru Ioan Cuza.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, structura urbanistică a Timişoarei a suferit un proces amplu de modernizare. Fostele bastioane şi spaţiile militare au fost demolate şi înlocuite cu bulevarde şi cartiere noi. În 1904, Primăria a înfiinţat postul de arhitect-şef şi l-a atribuit tânărului arhitect László Székely. Acesta a adus o contribuţie decisivă la remodelarea zonei centrale şi la introducerea stilului Art Nouveau, secession şi eclectic în peisajul urbanistic al oraşului. Stau mărturie palatele din Piaţa Victoriei, Baia Publică Neptun sau Casa Brück din Piaţa Unirii. Tot datorită lui s-a conturat şi arhitectura industrială, Abatorul sau Uzina de apă fiind numai câteva exemple.

Cartierele Fabric şi Iosefin păstrează intactă amprenta diversităţii etniilor şi meşteşugarilor care le-au construit. Se păstrează influenţa germană, maghiară şi sârbă. Clădirile au o arhitectură impresionantă, sunt viu colorate şi foarte bogat ornate. În cartiere precum Mehala, Iosefin şi Freidorf se păstrează trăsăturile tipice ale satelor tradiţionale de şvabi bănăţeni: case mari cu front stradal, frumos ornate şi cu spaţii verzi în faţa caselor.

Ultimul curent arhitectural care influenţează oraşul este cel românesc, introdus odată cu trecerea Timişoarei sub administraţie românească. Cel mai bun exemplu este Catedrala Mitropolitană realizată în arhitectură tradiţională românească, în stil moldovenesc, fiind în prezent cea mai înaltă biserică din România (90,5 m), şi cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei. Luând în considerare Rusia şi Georgia, Catedrala din Timişoara ocupă locul opt în lume.

În perioada interbelică se construiesc şi noi cartiere de vile în jurul centrului, unde se resimte influenţa stilului modern interbelic, a stilului brâncovenesc sau chiar francez.

Cu ocazia sărbătorilor se organizează în Piaţa Victoriei Târgul de Crăciun şi Târgul de Paşte, precum şi alte târguri tematice.

Parcuri şi spaţii verzi

Timişoara este cunoscută ca „Oraşul florilor”, fiind lăudată pentru spaţiile verzi şi parcurile sale. Multitudinea de parcuri de diferite dimensiuni, precum şi grădina zoologică, sunt destinaţii cunoscute ale Timişoarei pentru agrement şi activităţi recreative în aer liber.

Unul dintre cele mai cunoscute parcuri din Timişoara este Parcul Central, cu o istorie bogată, el fiind considerat o atracţie a oraşului şi adăpostind un Monument al Eroilor. Pe lângă latura istorică ,statuile ce împânzesc parcul, există şi un skate park amenajat precum şi o secţiune de bănci speciale amenajate pentru joc de şah sau domino.

Tot aproape de centrul oraşului se regăseşte şi Parcul Rozelor, care la începutul secolului XX i-a adus renumele Timişoarei de oraş al trandafirilor. Aranjamentele florale şi pergolele dispuse pe aleile din parc numără peste 1200 de soiuri de trandafiri. Aici este şi scena teatrului de vară unde pe parcursul anului se desfăşoară numeroase festivaluri,concerte şi spectacole .

În Parcul Botanic, un parc dendrologic de dimensiuni mari, se pot admira specii de colecţie grupate în 11 sectoare, în funcţie de regiunea de provenienţă a plantei. De asemenea, pe lista parcurilor oraşului Timişoara se regăseşte şi Parcul Poporului, cel mai vechi din oraş, datând din 1852.

Pentru activităţile interactive ale copiilor există spaţii special amenajate tematic în Parcul Copiilor, inaugurat în 2012 după renovarea completă.

Cercetarea ştiinţifică

În cadrul filialei din Timişoara a Academiei Române, îşi desfăşoară activitatea următoarele institute profilate pe cercetarea ştiinţifică fundamentală: Institutul de Chimie, Institutul de Cercetări Socio-Umane „Titu Maiorescu”, precum şi Observatorul astronomic (secţie a Institutului Astronomic al Academiei Române).

Tot în Timişoara mai activează numeroase institute naţionale de cercetare-dezvoltare, precum şi din diferite ramuri: Institutul de Cercetări în Metode Avansate de Studiu a Fenomenelor Fizice, Institutul de Cercetări pentru Energii Regenerabile, Institutul de Cercetări în Mecatronică şi Robotică, Institutul de Cercetări pentru Materiale Anorganice şi Energii Alternative sau Centrul de Cercetări în Inginerie şi Management. Tot aici funcţionează şi filiale ale Academiei de Știinţe Medicale, respectiv ale Academiei de Știinţe Tehnice din România.

Anual, este organizată manifestarea ştiinţifică „Zilele academice timişene”.

În 1961 a fost dat în funcţiune primul calculator construit în România. Acest lucru s-a întâmplat la Timişoara, în cadrul Institutului Politehnic. Se numea MECIPT, acronimul de la Maşina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic din Timişoara.

Proiectarea acestuia a început din 1956 de către un colectiv condus de Iosif Kaufmann, Wilhelm Loewenfeld şi Vasile Baltac. La construirea sa au contribuit, de asemenea, şi cercetările profesorului Grigore C. Moisil.

Mass media

Principalii operatori de televiziune prin cablu de pe teritoriul Timişoarei sunt UPC România, RCS&RDS şi Telekom.

Primul ziar a apărut la Timişoara în 1771, era editat de tipograful Mathäus Joseph Heimerl, s-a numit "Temeschwarer Nachrichten” şi a apărut în 13 ediţii. Între 1830-1849 a apărut “Temeschwarer Wochenblatt” al cărui editor era Joseph Klapka  - întemeietorul primei biblioteci din Imperiul Habsburgic (1815) şi primar al Timişoarei între anii 1819 – 1833. Între 1872 şi 1918 apare ziarul de limbă maghiară “Delmagyarorszag” şi cotidianul “Temesvari hirlap” (1903-1939). Minoritatea sârbă a ieşit pentru prima dată pe piaţa presei locale în 1829 cu “Banatski almanah”. Primele ziare în limba română apărute în perimetrul bănăţean au fost tipărite la Viena şi apoi la Pesta, aşa cum s-a întâmplat cu “Luminatorul” condus de Vincenţiu Babeş. Alte ziare şi reviste care s-au impus în spiritualitatea epocii au fost “Gazeta poporului”, “Control” etc.

Radio Timişoara, post public, face parte din Radio România Regional (RRR) - reţeaua radiourilor publice locale şi regionale a Societăţii Române de Radiodifuziune, reţea care reuneşte 10 studiouri regionale şi locale (Timişoara, Cluj, Reşiţa, Târgu­Mureş, Iaşi, Craiova, Constanţa, Bucureşti, Antena Braşovului, Antena Sibiului), dar şi Radio Vacanţa (în sezonul estival), Radio Antena Satelor şi Radio Sighet. Posturile regionale publice deţin emiţătoare AM/FM de mare putere, acoperind peste 80% din suprafaţa ţării.

Grila de programe include multe emisiuni generaliste (bine receptate de publicul adult), cu muzică şi informaţii din vestul ţării, dar şi programe de nişă, adresate iubitorilor anumitor genuri muzicale, sportului (sunt transmise în direct meciurile ligii a II-a de fotbal, dar şi din liga I) sau anumitor categorii - pensionari, tineri, casnice. Există aproape zilnic programe interactive cu invitaţi în studio (inclusiv reprezentanţi ai administraţiilor locale) şi transmisiuni în direct, reportaje de la cele mai importante evenimente din zonă. Minorităţilor maghiară, germană şi sârbă le sunt dedicate zilnic câte trei ore de program pe AM, respectiv pe FM, duminica adăugându-li-se alte trei ore de programe în limbile bulgară, cehă, slovacă, ucraineană şi romani. Sâmbătă seara, bilunar, este realizată o emisiune-magazin a euroregiunii DKMT, în comun cu Studioului din Seghedin al Radiodifuziunii Maghiare.

Radio Europa Nova Timişoara este un post de radio privat, apărut în peisajul radio timişorean pe data de 22 iulie 1995. Radioul emite in FM cu o putere de emisie aprobată  de 100  w. Aria acoperită se întinde pe 20-30 km in jurul oraşului Timisoara. Radioul emite şi pe internet,unde poate fi accesat la adresa www.novatm.ro. Timpul de emisie se întinde pe 22 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Grila de programe este diversificată şi cuprinde atât emisiuni de divertisment, cât şi emisiuni interactive cu invitaţi din administraţia publică, oameni politici, sănătate, cultură, ş.a.m.d.

Radio Europa Nova Timisoara are un procent de audienţă de circa 25%, fiind un post al cărui target este populaţia activă, cu vârsta cuprinsă între 18-45 ani, fără să neglijeze, însă, categoria vârstei a treia.

West City Radio emite din anul 1995, când a primit prima licenţă de radiodifuziune din vestul ţării. Conform studiului de radio-audienţă realizat de IMAS „Audio – Research” (2006), radioul local este creditat cu o cotă zilnică de 18,5% din piaţa timişoreană. Postul se adresează unui public cu vârsta cuprinsã între 24-48 de ani.

În grila de programe a postului se evidenţiază emisiunile interactive şi programele care respectã preocupãrile cotidiene, temele curente ale vieţii de fiecare zi, căutând, totodată, să se plieze pe spiritul şi mentalitatea timişoreană prin emisiuni informative, sociale, muzicale, culturale, sportive. Totodată, West City Radio transmite în direct dezbaterile publice organizate de municipalitatea timişoreană şi şedinţele Consiliului Local al Municipiului Timişoara.

Emisiunile postului se pot asculta şi de pe internet la www.westcityradio.ro

Pe 89,7 Mhz, între 21.00 – 23.00 emite local Radio Vocea Speranţei (www.rvs.ro), iar pe 88,7 Mhz, între 18.00 – 20.00 emite staţia locală a Radio Vocea Evangheliei (www.rvetm.ro). Ambele posturi pot fi ascultate live de pe internet la adresele menţionate.

În peisajul radio timişorean şi-au mai făcut, în ultimii ani, apariţia numeroase staţii locale ale unor posturi cum ar fi Radio Guerilla, Europa FM, Radio KissFM, Radio ZU, Radio 21, Naţional FM, ProFM, Digi FM.

TVR Timisoara este unul dintre cele patru studiouri teritoriale ale Societăţii Române de Televiziune. Emite din 17 octombrie 1994 pentru 4  judeţe: Arad, Hunedoara, Caraş-Severin şi Timiş.

TVR Timişoara cooperează cu televiziunile publice regionale din Szeged (Ungaria), Novi Sad, Pancevo şi Vârşeţ (Serbia) surprinzând jurnalistic realitatea din teritoriul cuprins în Euroregiunea Dunare-Cris-Mures-Tisa, dar si pentru realizarea unor programe în cadrul comunităţilor de români din cele două ţări, contribuind astfel la păstrarea identităţii lor etnice si culturale. Colaborează, de asemenea, şi cu Radioteleviziunea Transcarpatia Ujgorod (Ucraina), cu scopul sprijinirii redacţiei în limba română de acolo. Studioul este membru al Asociaţiei Europene a Televiziunilor Regionale-CIRCOM din 1995.

Studioul TVR Timişoara emite şi pe satelit, cu un program de tip magazin; transmite şi un program pe frecvenţă locală terestră proprie - program matinal; are în vedere dezvoltarea reţelei de corespondenţi în judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, modernizarea regiilor video şi audio existente, realizarea unui proiect pentru transmisia pe internet a programelor TV regionale.

Tv Europa Nova Timişoara

Grila de programe este de format general şi se adresează tuturor categoriilor de telespectatori. TV EN are emisiuni de cultură, sănătate, pe teme rutiere, economice, talk-show-uri, emisiuni de dedicaţii muzicale (muzică populară), emisiuni de folclor, administraţie, politică – transmise în direct. Știrile ocupă un loc important în grila postului, implicarea în soluţionarea problemelor comunităţii locale constituind o temă permanentă. Timp de 12 ani consecutiv, TV EN a transmis în direct „Telemaratonul Speranţei”, spectacol destinat strângerii de fonduri materiale şi financiare pentru copiii diagnosticaţi cu distrofie musculară.

TV EN are un procent de audienţă de cca. 35%, fiind un post care are drept target populaţia activă, cu vârsta cuprinsă între 18 – 45 de ani, dar se adresează şi persoanelor de vârsta a doua şi a treia – atât din mediul urban cât şi din cel rural.

Teleuniversitatea Timişoara are statut de departament în cadrul Universităţii “Politehnica” din Timişoara obţinând licenţa de emisie în anul 1994. Teleuniversitatea Timişoara este un post de televiziune cu obiective educaţionale, care funcţionează în regim non-profit, fără alocaţie bugetară.

Pentru realizarea emisiunilor săptămânale, Teleuniversitatea Timişoara colaborează cu departamentul Comunicaţii al Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din cadrul Universităţii “Politehnica” din Timişoara, precum şi cu departamentul de Jurnalistică al Facultăţii de Știinţe Politice, Filozofie şi Comunicare din cadrul Universităţii de Vest. Teleuniversitatea Timişoara are o audienţă specifică, tânără şi dinamică cu o rată de audienţă de 56% in mediul universitar şi 17,6% în Timişoara (sondaj 2000).

Alte posturi de televiziune existente în Timişoara: PRO TV – staţia locală Timişoara.

Sport

Echipa ACS Poli Timişoara dispune de al doilea stadion ca şi capacitate din România, Stadionul Dan Păltinişanu (32.972), depăşit doar de Arena Naţională. (55.600)

Alte arene din oraş sunt: Stadionul Electrica cu o capacitate de 10.000 de locuri, pe care evoluează echipele FC Ripensia Timişoara şi CFR Timişoara şi Stadionul Știinţa cu o capacitate de 1.000 de locuri, pe care evoluează ASU Politehnica Timişoara.

Cunoscută în trecut drept Sala Olimpia, Sala Sporturilor „Constantin Jude” este o sală multifuncţională situată pe aleea FC Ripensia nr.7. Este folosită pentru echipele masculine şi feminine de baschet, volei,handbal şi noua echipă de futsal din oraş. Capacitatea sălii este de 2.500 de locuri.

În zona stadionului „Dan Paltinişanu” va apărea în viitor un complex sportiv ce va include o arenă de fotbal cu o capacitate de 45.000 de locuri, o sală polivalentă de 16.000 de locuri, un bazin olimpic de înot, un velodrom, o sală de atletism precum şi un hotel.

Agrement

Alte opţiuni pentru agrement acvatic sunt albia râului Timiş, unde există două zone amenajate: la Șag (distanţă 10 kilometri de oraş) şi la Albina (15 kilometri de Timişoara). Alte ştanduri în afara oraşului, frecventate de timişoreni sunt cel de la Sânmihaiul German (20 de kilometri de oraş, apă termală) şi complexul geotermal de la Băilea Calacea, la 18 kilometri de Timişoara.

Relaţii diplomatice

Municipiul Timişoara este înfrăţit cu: